Iubită dulce, o, mă lasă…

                        Iubită dulce, o, mă lasă

                        Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc,

                        Să mângâi păru-ţi d-aur, de mătase,

                        Privindu-te, de-amor să nebunesc!

                        Ah, braţul tău rotund e alb – se lasă

                        Cu graţie pe umerii-mi – privesc

                        În ochii tăi, în faţa ta – în gura jună

                        S-ascult uimit la vorba ta nebună!

 

                        Nebună, că nu are şir şi minte,

                        Ci graţie ş-amor copilăros,

                        La gura ta, care zâmbind îmi minte

                        Spre-a acoperi misterul cel duios,

                        Ce-mi spune nu – când da ochiu-ţi fierbinte

                        Din genele-i îmi spune voluptos –

                        Ah, tot amorul meu, copil în raze,

                        E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă!

 

                        Surâsul tău o rază e de soare,

                        Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,

                        Şi sânul tău de vergină, ninsoare,

                        Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,

                        Când tremurând priveşti şi zâmbitoare

                        La-a lui dulci flori ce cresc alăturea –

                        Şi sărutarea ta – oh, spune, spune

                        Cu ce s-aseamănă dulcea-acea minune!

 

                        De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa,

                        Speranţele-i, şi binele-i, şi tot!

                        Un vis ar fi amestecat cu ceaţa,

                        Un chin ar fi – ce l-aş sfârşi să pot;

                        Pe când astfel o noapte e măreaţă,

                        Pierdută-n stele ce în ceri înot,

                        Prin ele trece melancolic luna –

                        O gură dă-mi, iubito – şi-ncă una!

 

                        Spre sărutare gura-ţi se încreaţă

                        Şi ochii tăi privesc întunecat

                        Şi visători. – Iubito, tu, glumeaţă,

                        Nu ştii c-a săruta e un păcat

                        Şi că-n întunecata lor dulceaţă

                        Nu s-uită ochii de copii vreodată –

                        Fără să plângă-n urmă-a lor langoare

                        Şi voluptoasa lor întunecare!

 

                        Căci ce ai zice dacă eu acuma

                        Aş uita toate… tu mă înţelegi –

                        E drept că ţie-o vorbă-ţi trebui numa

                        Ca toată firea mea în lanţ s-o legi –

                        Dar vorba aceea serie-ori de glumă,

                        Cu care pasiunea-mi s-o diregi

                        Vei spune tu? – O, taci – o, taci, n-o spune –

                        Ai spus-o? -S mânios, tu, -nţelepciune!

 

                        În van vorba ta blând povăţuieşte –

                        La seriozitatea ta surâd;

                        Spre sărutare gura-ţi se-ncreţeşte;

                        Spre sărutare ochii tăi se-nchid;

                        Şireată eşti! sub geana ce umbreşte

                        Ochii-ţi sclipesc, şi-mi pare că ei râd;

                        Cu braţul ţi-i acoperi?… Supărată?

                        Ce te prefaci, iubita mea şireată?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *