Inima mamei

                        Era băiat frumos la chip şi blând,

                        El a venit acasă azi oftând;

                        Şi mamă-sa, văzându-l supărat,

                        L-a strâns la piept, pe ochi l-a sărutat

                        Şi-a zis, privind cu drag în ochii lui:

                        Tu ai ceva pe suflet şi nu-mi spui!

                        Parcă te temi că-ţi mustru gândul tău,

                        De ce nu-mi spui? Nu vezi cât eşti de rău!

                        Şi ea plângea, cum plânge fiul mic,

                        Şi-a plâns şi el, şi n-a răspuns nimic.

 

                        Să-i spună mamei! Da, când a plecat

                        De la iubita lui, el revoltat

                        Venea nebun şi dus d-un singur gând

                        S-ajungă lângă mă-sa mai curând,

                        Să-i spună tot! Dar când a fost în prag,

                        A stat pierdut în loc o, laşul ce-i!

                        Azi îl ardea privirea cald-a ei,

                        Şi braţele-i, care-l strângeau cu dor,

                        Azi îl durea îmbrăţişarea lor,

                        Şi toată vorba mamei îl durea

                        Şi silnic el s-a smuls de lângă ea.

                        El a fugit de mă-sa. Abătut,

                        O întreagă zi pe lunci el s-a pierdut

                        Şi la iubita lui el se gândea,

                        Şi la cuvintele ce le-a zis ea:

                        Eu voi iubi pe unul dintre toţi;

 

                        Din pieptul mamei tale, dacă poţi

                        Să-mi dai tu inima al meu vei fi!

                        Voiesc un talisman! De voi iubi,

                        Să fiu iubită! Vreau să ştiu cum eşti,

                        Eu cer un singur semn, că mă iubeşti!

                        Şi el s-a îngrozit de-acest cuvânt!

                        Ea-şi bate joc de ce-avea el mai sfânt,

                        Şi, ca d-un demon, el s-a rupt de ea,

                        Dar o iubea nebun, el o iubea

                        Mai mult acum fără-nţeles

                        Vorbea cu sine, şi gemea mai des;

                        Şi se-ngrozea de gândul că-ntr-o zi

                        Această fată-l poate birui.

                        Să-şi piardă mama-n chip atât de laş,

                        De doua ori să fie ucigaş!

                        Şi-a doua zi s-a dus şi-a întrebat

                        Pe draga lui, dar ea şi-acum i-a dat

                        Răspunsul vechi. şi el gemea plângând

                        Şi nu putea să fugă d-acest gând

                        Şi nouă nopţi cu gândul s-a zbătut

                        Şi-n urmă-a dus iubitei ce-a cerut.

 

                        El n-a putut să plângă şi-ar fi plâns,

                        În mână tremurat ţinea, dar strâns

                        Odorul drag, o inimă şi-a cui?

                        Aceasta este răsplătirea lui!

                        Ea l-a iubit, ca ochii ei, şi blând

                        Plângea şi ea, când îl vedea plângând,

                        Şi şi-ar fi dat şi capul pentru el:

                        Şi-acum o răsplăteşte-aşa mişel!

                        El nu mai are mamă! El a pus

                        Iubirea unei fete mai presus

                        D-a mamei lui – ce mult a dat

                        Şi-n schimb el nu ştia ce-a cumpărat!

                        Fiori simţea cum îl îneacă reci;

                        Îi răsunau blestemele de veci

                        A mamei, numai şoapte fără glas,

                        El o simţea venind cu pas de pas

                        Pe urma lui, el o vedea plângând

                        Cu degetul spre dânsul arătând

                        Şi-atunci, d-atâtea gânduri abătut,

                        Împleticindu-se, el a căzut

                        În drum, ţinându-şi talismanul strâns

                        La piept. şi-un glas amestecat cu plâns

                        A răsărit atunci înduioşat

                        Şi plin d-o milă dulce l-a întrebat:

                        Tu te-ai lovit, iubitul meu? Să-mi spui!

 

                        Era inima moart-a mamei lui.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *