Inelul şi năframa

                        I

 

                        Fost-au, fost un crăişor

                        Tinerel, mândru fecior

                        Cum e bradul codrilor

                        Sus, pe vârful munţilor.

                        De soţie şi-a luat

                        O copilă din cel sat,

                        Copiliţă româncuţă,

                        Toţi vecinilor drăguţă:

                        Cu chip dulce luminos,

                        Cu trup gingaş mlădios

                        Cum e floarea câmpului

                        În lumina soarelui.

                        Iată lui că i-a sosit

                        Carte mare de pornit

                        La tabără de ieşit.

                        El în suflet s-a mâhnit

                        Şi din gură a grăit:

                        „Draga mea, sufletul meu,

                        Ţine tu inelul meu,

                        Pune-l în degetul tău.

                        Când inelu-a rugini

                        Să ştii, dragă, c-oi muri!

                        „De mă laşi plângând acasă,

                        Na-ţi năframa de mătase

                        Pe margini cu aur trasă.

                        Aurul când s-a topi,

                        Să ştii, frate, c-oi muri!”

 

                        II

 

                        El pe cal a-ncălecat

                        Şi pe drum a apucat.

                        Mers-a el până la un loc

                        Ş-a aprins un mare foc

                        În mijlocul codrului,

                        La fântâna corbului.

                        Mâna-n sân el şi-o băga,

                        La năframă se uita…

                        Inima-i se despica!

                        „Dragii mei, ostaşii mei,

                        Puişori viteji de zmei!

 

                        Staţi pe loc de ospătaţi

                        Şi la umbră vă culcaţi.

                        Eu sunt gata de plecat,

                        Acasă că mi-am uitat

                        Paloşul cel rotilat

                        Pe-o masă verde-aruncat”.

                        Îndărăt el a pornit,

                        C-un voinic s-a întâlnit,

                        C-un voinic cu calul mic:

                        „Noroc bun, tânăr voinic!

                        Ce veste, de unde vii?”

                        „Dacă vrei, Doamne, s-o ştii,

                        De altul poate-ar fi bine,

                        Dar e rău ş-amar de tine!

                        Tatăl tău că s-a sculat,

                        Ţara-ntreagă ne-a călcat

                        Până ce mândra ţi-a aflat

                        Şi pe dâns-a aruncat

                        Într-un tău adânc şi lat!”

                        „Na, voinice, calul meu

                        Să mi-l duci la tatăl meu.

                        De-a întreba unde sunt eu,

                        Tu să-i spui că eu m-am dus

                        Pe malul apei, în sus

                        Şi că-n apă m-am zvârlit

                        La copila ce-am iubit.”

 

                        III

 

                        Tatăl său ţar-a sculat,

                        Tău-ntreg de l-a secat

                        Şi copiii şi-a aflat

                        Amândoi îmbrăţişaţi,

                        Pe nisip galben culcaţi,

                        Amândoi senini la faţă

                        De păreau că sunt în viaţă.

                        Atunci craiul s-a căit,

                        În mătase i-a învelit

                        Şi-n biserică i-a dus

                        Şi-n două racle i-a pus,

                        Racle mândre-mpărăteşti

                        Purtând semne latineşti.

                        Şi pe dânsul l-a zidit

                        În altar, la răsărit,

                        Pe ea-n tindă l-asfinţit!

                        Iar din el, frate, a ieşit

                        Un brad verde, cătinat,

                        Pe biserică plecat.

                        Şi din ea o viişoară

                        Înflorită, mlădioară

                        Ce din zori şi până-n seară

                        Pe biserică s-a întins

                        Şi cu bradul s-au cuprins!

                        …………….

                        Tună, Doamne, şi trăsneşte,

                        Tună-n cine despărţeşte

                        Dulcea dragoste-nfocată

                        De-un fecior şi de o fată.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *