În vremi demult trecute…

                        În vremi demult trecute, când stelele din ceruri

                        Erau copile albe cu părul blond şi des

                        Şi coborând pe rază ţara lor de misteruri

                        În marea cea albastră se cufundau ades;

                        Când basmele iubite erau înc-adevăruri,

                        Când gândul era pază de vis şi de eres,

                        Era pe lumea asta o mândră-mpărăţie

                        Ce-avea popoare mândre, mândre cetăţi o mie.

 

                        Domnea în ea atuncea un împărat prea mare,

                        Bătrân, cu ani o sută pe fruntea lui de nea,

                        Şi mâna lui zbârcită, uscată însă tare,

                        A ţărilor lungi frâuri puternic le ţinea.

                        Şi ţările-nflorite şi-ntunecata mare

                        La glasul lui puternic gigantic se mişca.

                        Dar nu se miră lumea de braţu-i ce supune,

                        Ci de a lui adâncă şi dreaptă-nţelepciune.

 

                        În sala cu muri netezi de-o marmoră de ceară,

                        Pe jos covoare mândre, cu stâlpi de aur blond,

                        Cu arcuri ce-şi ridică boltirea temerară,

                        Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei plafond,

                        Cu arbori ce din iarnă fac blândă primăvară

                        Şi-ntind umbre cu miros pe-a sălii întins rond,

                        Acolo sta-mpăratul… – boierii lui de sfat –

                        Pe tronu-i de-aur roşu sta mut şi nemişcat.

 

                        Ca aripi de lebede mari, albe, undoioase,

                        Pletele argintoase pe umerii-cădea

                        Şi barba lui cea lungă pe piept îi cădea deasă,

                        Dar ochii, stele negre, întunecaţi sclipea;

                        Sprincenele-i bătrâne se-ntunecau stufoase,

                        În mână sceptru de-aur, povara lui cea grea,

                        Pe fruntea lui cea ninsă de aur diadem –

                        Părea c-aşteaptă a morţii întunecos problem.

 

                        Boierii dimprejuru-i pe scaune de-onoare,

                        Păreau că-s zile stinse pierdute în trecut,

                        Cu feţele lor palizi ca raza cea de soare,

                        Cărunţi, cu bărbi albe pe pieptul cel tăcut;

                        Pe frunţi ce grămădise a anilor ninsoare,

                        Pe umerii lor vremea cu paşi mari a trecut.

                        Ca zilele alb stinse, ei din trecutul lor

                        Priveau la acel soare ce le-a lucit cu dor.

 

                        Deodată împăratul din tronul lui se scoală

                        Ca regele pustiei din stânca de granit;

                        În curte oastea sună cântarea triumfală.

                        Poporul o aude mişcându-se-miit.

                        Din muri, din stâlpii netezi, stindardele de fală

                        Desfăşurate tremur la zgomotul ivit.

                        Lui glasul îi tremură… dar răspicat şi blând

                        Vorbe mărgăritare le-nşiră tremurând.

 

                        – Vremea pe ai mei umeri s-a grămădit bătrână.

                        Din oase şi din vine a stors a vieţii suc

                        Şi slabă şi uscată e împărăteasca-mi mână.

                        Brad învechit prin stânci pe tronu-mi mă usuc,

                        Curând va-ntinde moartea mantaua ei cea brună

                        Pe mine… Şi suflarea-mi aripile-i o duc.

                        Cu rece-agheasmă moartea fruntea mea o sfinţeşte

                        Şi inima-mi bătrână bătăile-şi răreşte.

 

                        Şi sufletu-mi pân-n-a-ntins umflatele-i aripe

                        Spre-a stelelor imperiu întins ca şi un cort,

                        Nainte până corpu-mi să cadă în risipe,

                        Nainte de-a se rupe a vieţii mele tort,

                        Rog cerul să-nmulţească hotarnicele clipe,

                        S-urnesc pe umeri tineri imperiul ce-l port –

                        Pe-a fiului meu umeri voi pune pân- trăiesc

                        Imperiul gigantic, purpuru-mpărătesc.

 

                        Dar viaţa are multe alunecuşuri rele,

                        Prea-mbie pe oricine cu chipul ei cel drag

                        Şi frâurile lumii să i se pară grele,

                        Din mâni el să le scape la al domniei prag;

                        Căci zilele-unui rege primejdii au în ele –

                        El poate să aleagă-a plăcerilor şirag

                        Ş-atunci devine umbră – pe mână de mişei

                        Cad frâiele şi dânşii duc lumea cum vor ei.

 

                        Nainte de a pune pe brunele lui plete

                        Coroana mea de aur – eu voi ca să-l încerc.

                        Nu voi ca să se lase plăcerilor şirete

                        Ce strâng în lanţ de roze a cugetării cerc;

                        Nu voi ca lumea asta cu visuri să-l îmbete,

                        Căci cei mai mulţi din oameni după nimic alerg –

                        Să vadă-n cartea lumii un înţeles deschis,

                        Căci altfel viaţa-i umbră şi zilele sunt vis.

 

                        De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă oră

                        V-am adunat, pe-al vieţii-mi mintos areopag.

                        De-acolo de-unde râuri spumoase se coboară

                        În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,

                        Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară

                        Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag.

                        Când încă eram tânăr, el tot bătrân era:

                        Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.

 

                        În fruntea lui e strânsă un ev de-nţelepciune.

                        Viaţa lumii toate în minte-i a-ncăput.

                        Trecutul… viitorul el poate-a ţi le spune;

                        Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de-nceput

                        Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,

                        Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.

                        De-aceea voi ca dânsul pe fiul meu să-nveţe

                        Cari cărări a vieţii-s deşarte, cari măreţe.

 

                        Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,

                        Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumii căi.

                        Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară,

                        În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,

                        Silit ca să înceapă din începutu-i iară,

                        Să nu poată s-oprească gândirea celor răi.

                        Şi cine-enigma vieţii voieşte s-o descuie,

                        Acela acel munte pe jos trebui să-l suie.

 

                        Cu buclele lui negre, ce mândre strălucite!

                        Cu faţa lui cea trasă, ce dureros de pal!

                        Cu ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite,

                        C-o frunte-n bucle-şi pierde puternicu-i oval –

                        Astfel feciorul tânăr pe cugetu-i ţintit el.

                        Stă rezemat de pragul auritului portal:

                        A tatălui său vorbă aude şi se-nchină –

                        Un semn că se supune măsurii ce-o destină.

 

                        S-apropie cu pasuri modeste, line, rare

                        Şi umil îngenunche pe treapta de la tron:

                        – Pe mâne, pe când noaptea v-aprinde blându-i soare,

                        Când clopotul va plânge cu-al serei dulce ton,

                        Atunci eu mă voi duce, pe calul pag călare,

                        M-oi duce pân-la poala a muntelui Pion

                        Ş-apoi pe jos de-acolo eu muntele-am să sui,

                        Ca gândurilor mele aripi să le pui.

 

                        Aripi, ca să ştie ce e deşertăciunea:

                        Să treacă ale lumii curs mizer şi meschin,

                        Ca pasul vieţii-mi toate să-l ducă-nţelepciunea,

                        Ca sigur să calc calea vieţii cea de spini,

                        Ca tot ce eu voi face să fie fapte bune,

                        Să n-ascult decât glasu-adevărului senin;

                        Şi sarcina vieţii-mi să fie cât de grea,

                        Voi şti s-urmez, părinte, cu râvnă calea ta.

 

                        Retras în sală mare de marmură trandafirie,

                        Încins în strălucitul şi negrul lui talar,

                        Privirea lui o-nalţă pe-a cerului câmpie

                        Şi cugetul lui zboară în lumi fără hotar.

                        Şi gând cu gând se-mbină în lungă reverie,

                        Şi buzele-i se mişcă c-un zâmbet blând, amar,

                        Şi sufletul îl împlu dorinţe nemărginite,

                        Ca marea de adânce cu valurile uimite.

 

                        Ce sufletu-i doreşte se-ntreabă şi nu ştie,

                        Se uită-n stele, în lună, ce ca un vis de-argint

                        Cu faţa ei cea blondă lungi nourii sfâşie

                        Şi visuri lungi gândirea i-o-mbată şi i-o mint.

                        Aripa unui înger el simte că-l mângâie

                        Şi neteda lui frunte o-atinge tremurând –

                        Şi gâtul ăstui înger ar vrea ca să-l cuprindă,

                        Cu el să zboare-n ţara steloasă şi întinsă.

 

                        „Spun mite – zice singur – că orice om în lume

                        Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea,

                        Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,

                        Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea;

                        De-aceea întreb gândirea-mi ca să-mi răspund-anume

                        Din marea cea albastră, care e steaua mea?

                        E-acel trandafir roşu, ce mut-duios-uimit

                        Luceşte-un gând de aur deasupra-mi în zenit?

 

                        Un om se naşte – un înger o stea din cer aprinde

                        Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,

                        A gândurilor aripi în om el le întinde

                        Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.

                        O candelă a vieţii, de cer steaua depinde

                        Şi umblă scriind soarta a omului născut.

                        Când moare a lui suflet, aripile şi-a-ntins

                        Şi reînturnând în ceruri pe drum steaua a stins.

 

                        Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,

                        De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?

                        E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă

                        Ce cade scuturată de-a morţii lung samum?

                        Şi dacă e o lume puternică, întinsă,

                        De viaţa mea-i legată viaţa unei lumi?

                        Pe capul meu şi-ntoarce destinurile sale,

                        Când mor ea cade stinsă-ntr-a caosului vale?

 

                        De ce de-a mea viaţă o lume e legată,

                        De ce un înger palid din cer s-a coborât,

                        Ca trupul meu să-nvie cu flacăra-i curată,

                        De ce-un geniu coboară în corpul cel urât,

                        De ce orice fiinţă din cer e condamnată

                        O viaţă să petreacă în scutece vârât?

                        Cine prescrie legea la orice înger blând

                        Ca-n viaţa-i să coboare o dată pe pământ?”

 

                        Şi murii netezi, roşii, de marmură curată

                        Lumina lunii blânde în sală o răsfrâng,

                        Şi aeru-mprejuru-i, lumina-i colorată,

                        Căci razele se-mbină, se turbură, se frâng,

                        Şi-n dulcea atmosferă uimită, purpurată

                        S-aud glasuri uşoare ca arfe care plâng.

                        Dar nu-i sunet aievea… ci-a gândurilor sale

                        Glas tremurat şi dulce îi răspundea cu jale:

 

                        „Când Dumnezeu creează de geniuri o ceată

                        Să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,

                        Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată

                        Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,

                        Că cerul îl răscoală cu mintea turburată

                        Pân-ce trăsniţi se prăval în caosul străbun;

                        De-aceea în om ce naşte, din îngeri orişicare

                        O dată-n vecinicia-i coboară spre cercare.

 

                        Când sună-n viaţa lumii a miezenopţii oră,

                        Atunci prin ceruri îmblă zâmbind amorul orb,

                        De îngeri suflete-albe văzându-l se coloră

                        Şi ochii lor albaştri privirea lui o sorb;

                        Plecând spre pământ ochii ei timizi se-namoră

                        În pământeşti fiinţe cu fragedul lor corp,

                        Şi prin a lumii vamă cobor bolnavi de-amor

                        În corpurile de-oameni ce-aştept venirea lor.

 

                        Dar pân-ce corpu-n lume un înger îl cuprinde,

                        Deasupra vămii lumii pe luminoase căi

                        Imperiul lui cel mare o stea în cer aprinde –

                        Acolo el domneşte, lăsând a lumii văi.

                        Dar de viaţa-i lumească domnia-n cer depinde:

                        De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi

                        Şi lumile nestinse pe-a cerului cununi

                        Imperii sunt întinse a îngerilor buni.

 

                        Abia părăsesc unii a domei mari pilaştri,

                        Abia părăsesc cerul şi înfloritu-i cort,

                        Abia au vreme-a pierde puternicii lor aştri.

                        Coboară-n lume, află amorul lor că-i mort.

                        Atunci îl iau în braţe şi luminând albaştri

                        În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port –

                        Sunt îngeri blânzi şi timizi, aşa nevinovaţi

                        Încât în astă lume nu trebuiesc cercaţi.

 

                        A unui înger palid ursita pământească

                        Legată e de soarta corpului ce-l aleg.

                        Atârnă de viaţă domnia lor cerească:

                        Ce seamănă în lume, în stele ei culeg;

                        Nefericiţi adesea, ce-o soartă-mpărătească

                        Un om ce-i născut mare în lume îşi aleg;

                        Un împărat puternic dar înfocat când moare;

                        O stea urieşească în caos se coboară.

 

                        Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte

                        Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea.

                        Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte

                        Se-mpiedică la cifra vieţii-ţi făr-să vrea.

                        În planu-eternităţii viaţa-ţi greşeală este,

                        De zilele-ţi nu este legat-o lume-a ta.

                        Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri:

                        Deschise-ţi-s, nebându-l, a lumilor misteruri.

 

                        Greşeli, de astea-n lume se-ntâmplă-adesea multe

                        Şi-ncurcă a veciniciei mult înţeleptul plan.

                        Găseşti în lume oameni cu minţile oculte

                        Cari cunosc a lumii gândire de titan;

                        Să ştii însă că oamenii în veci nu vor s-asculte

                        Şi-n basme au un nume: li zice năzdrăvan.

                        La gânduri uriaşe a lor minte asudă.

                        Da oamenii-i înconjor şi nu vor să-i audă.

 

                        Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază.

                        Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi.

                        Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază

                        Şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi;

                        Dară deşi blânzi îngeri nu-şi varsă a lor raze

                        În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,

                        Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată

                        Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată.

 

                        Dar e un înger palid cu lungi aripi şi negre,

                        În aste firi măreţe în veci e-namorat.

                        Păcat numai c-amoru-i stinge sisteme-ntrege,

                        Întorsul lui omoară p-oricine l-a ascultat,

                        Seducător trimite plăcerile alegre

                        Şi de asculţi cântarea-i geniu-ţi e sfărâmat.

                        A celor trecătoare în mâna lui e soarte,

                        Frumosu-i ca nealţii şi numele-i e: Moarte!

 

                        De-aceea să n-asculţi tu sublima lui cântare,

                        Căci morţi-s pe vecie acei ce o ascult,

                        În fiecare secol un alt amant el are

                        Şi cel care-l iubeşte rămâne-n veci ocult.

                        Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare.

                        De Domnul eu trimesu-s, căci te iubeşte mult,

                        Să scap a ta fiinţă de caosu-i imens –

                        Eu în glasul gândirii-ţi am pus acesta sens.

 

                        Că dincolo de groapă imperiu n-ai o lume,

                        De asta ţie n-are de ce să-ţi pară rău;

                        A geniului imperiu: gândirea lui – anume;

                        A sufletului spaţiu e însuşi el. Ca grâu

                        Vei semăna în ceruri a gândurilor sume

                        Şi-atunci realizate vor fi, vor sta mereu.

                        Că-n lumea dinafară tu nu ai moştenire,

                        A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

 

                        În aste mari nemargini unde gândiri ca stele

                        Lin înfloresc, miriade s-amestecă, contrag;

                        Zidite-n dome mândre, de cugetări castele

                        Se dărâmă la suflarea-ţi şi-n taină se desfac

                        Sau la dorinţa-ţi numai se mişcă ca mărgele

                        Şi sun cântări, ce vibră – se-ntunecă şi tac;

                        Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine

                        O lume e în lume şi în vecie ţine.

 

                        Când mintea va cuprinde viaţa ta lumească,

                        Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,

                        Vei coborî tu singur în viaţa-ţi sufletească

                        Şi vei dura în spaţiu-i stelos nemărginit:

                        Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa lui cerească

                        Lumi, stele, timp şi spaţiu ş-atomul nezărit,

                        Cum toate-s el şi dânsul în toate e cuprins,

                        Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

 

                        De-astă viaţă mândră de vrei să ai o ştire,

                        Gândeşte num-atuncea la visuri şi la somn,

                        Ca mort e corpul rece în noapte, nesimţire,

                        Pe creaţiuni bogate sufletul este domn;

                        În ocean de stele, prin sori, nemărginire,

                        El îmblă, risipeşte gândirile prin somn;

                        Deşi nu sunt aievea aceste lumi solare,

                        El tot le vede, simte, le-aude şi le are.

 

                        Când omul risipitu-i, un lut fără suflare,

                        Sufletul în afară rămâne surd şi orb:

                        Un cântec fără arpă, o rază fără soare,

                        Un murmur fără ape, e suflet fără corp,

                        Dar înăuntru-i este o lume-ntinsă mare,

                        Aievea-i pentru dânsul. Cum picături ce sorb

                        Toate razele lumii într-un grăunte-uimit,

                        În el îs toate, dânsul e-n toate ce-a gândit.

 

                        Seraful îşi sfârşise vibrata-cugetare,

                        Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat,

                        Şi galbenă ca gheaţa ruptă din nori răsare

                        Luna şi trece moartă pe cortu-înnourat

                        Şi cerul nori gândeşte, nori mari de răzbunare.

                        Ce vor să biciuiască pământul răsculat

                        Şi noaptea-înşiră ceasuri pe firu-i incolor.

                        Ca râul care-şi mână trecutu-n viitor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *