În muzeu

                        Iar ulciorul mi-a vorbit,

                        Vrând, se vede, să mă mustre:

                        În colibele lacustre,

                        Stând pe scaunul cioplit

 

                        De-un druid, eu fui podoaba

                        Tribului întreg; şi-mi fu

                        Drag pe-atunci. O vezi şi tu:

                        Eu şi cu Dalvine roaba,

 

                        Fost-am de-un etrusc isteţ

                        Peste lac în luntre-aduse.

                        El sub laviţe-avea puse

                        Multe altele de preţ,

 

                        Cari pe-acele vremi senine

                        Artă şi minuni erau!

                        Astăzi hârburi poate stau,

                        Bietele, pe-un raft cu mine!

 

                        Şi din toate şi-a ales

                        Capul cetelor ilire

                        Un ulcior să nu te mire

                        Că suspin aşa de des

 

                        Un ulcior, şi-o roabă, biata!

                        Văd trecând pe-aici femei,

                        Şi-mi evoc mândreţea ei,

                        Şi-n etern slăvi-voi fata

 

                        Cea de-acum opt mii de ani!

                        Poate, albele ei oase,

                        Din nămolul apei scoase,

                        Poţi şi tu cu doi-trei bani

 

                        Să le vezi aici, străine,

                        Ori altunde-n vrun muzeu.

                        Am pierit, şi ea şi eu,

                        Când din văile vecine

 

                        Au venit arcaşii goi,

                        Mulţi şi tari, zvârlind tăciunii.

                        Au scăpat pe luntre unii

                        Dintre-ai noştri, cei vreo doi,

 

                        Însă cei mai mulţi pieriră.

                        Şi de-atunci, pe fund de lac

                        Şi-astăzi părţi din mine zac.

                        Iar pe câte le găsiră

 

                        Le-au adus aici, punând

                        Ciob la ciob ca să mă-nchege.

                        Ah, dar ce pot înţelege

                        Câţi îi văd pe-aici trecând?

 

                        Văd şi ei o oală spartă

                        Dintr-un lut sărac şi prost:

                        Eu, ce-ntr-alte vremi am fost

                        Ultima putinţă-n artă.

 

                        Şi desenul meu! Uşor

                        C-un cărbune de pe vatră

                        Mult mai bine-l fac pe-o piatră

                        Azi copiii-n jocul lor!

 

                        Tu ai sufletul mai larg,

                        Scapă-mă! Ce chin ai stinge,

                        Dacă-n lături m-ai împinge

                        Ca să cad şi să mă sparg!

 

                        Cât m-a înduioşat ulciorul!

                        Şi-aş fi vrut să-i fiu pe plac,

                        Însă ce puteam să fac?

                        Să mă vază păzitorul,

 

                        Iar a doua zi, fatal,

                        Să m-arate prin ziare:

                        Un nebun, pe cât se pare,

                        În muzeu, şi-un criminal!

 

                        Şi-am întors fără speranţă

                        Ochii şi-ncepui s-admir

                        Cum stăteau pe raft în şir

                        Acele de siguranţă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *