Împărat şi proletar

                        Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,

                        Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,

                        Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,

                        Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,

                        Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.

 

                        Ah! – zise unul – spuneţi că-i omul o lumină

                        Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?

                        Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,

                        Murdară este raza-i ca globul cel de tină,

                        Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.

 

                        Spuneţi-mi ce-i dreptatea? – Ce-i tari se îngrădiră

                        Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;

                        Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

                        Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră

                        Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.

 

                        Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,

                        Trec zilele voioase şi orele surâd.

                        În cupe vin de ambră – iarna grădini, verdeaţă,

                        Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă –

                        Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.

 

                        Virtutea pentru dânşii – ea nu există. însă

                        V-o predică, căci trebuie să fie braţe tari,

                        A statelor greoaie cară trebuie-mpinse

                        Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,

                        Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.

 

                        Şi flotele puternice ş-armatele făloase,

                        Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,

                        Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase

                        Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,

                        Şi-s supte din sudoarea prostitului popor.

 

                        Religia – o frază de dânşii inventată

                        Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,

                        Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,

                        După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,

                        Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?

 

                        Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

                        Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi…

                        Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea –

                        Cel ce în astă lume a dus numai durerea

                        Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.

 

                        Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,

                        Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;

                        Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,

                        Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,

                        Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân.

 

                        De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,

                        Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?

                        De ce boala şi moartea să fie partea voastră,

                        Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

                        Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?

 

                        De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?

                        Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi.

                        Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,

                        Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere

                        Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.

 

                        Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,

                        Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;

                        Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase

                        De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:

                        Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.

 

                        Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?

                        Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,

                        Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,

                        Copilelor pătate mizeria-n ruşine…

                        Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!

 

                        De lege n-au nevoie – virtutea e uşoară

                        Când ai ce-ţi trebuieşte… Iar legi sunt pentru voi,

                        Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară

                        Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,

                        Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.

 

                        Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,

                        Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!

                        Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,

                        Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,

                        Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!

 

                        Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice,

                        Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;

                        Ele stârnesc în suflet ideea neferice

                        A perfecţiei umane şi ele fac să pice

                        În ghearele uzurii copile din popor!

 

                        Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă,

                        Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund,

                        Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă,

                        Să spele de pe pietre până şi urma sclavă

                        Celor ce le urmează pân’ la al lumii fund!

 

                        Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere,

                        O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit,

                        De purpură, de aur, de lacrimi, de urât –

                        Să fie un vis numai, să fie o părere,

                        Ce fără de patimi trece în timpul nesfârşit.

 

                        Zidiţi din dărmăture gigantici piramide

                        Ca un memento mori pe al istoriei plan;

                        Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide

                        Înaintea veciniciei, nu corpul gol ce râde

                        Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean.

 

                        O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi

                        Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias’;

                        Nimic… Locul hienei îl luă cel vorbăreţ,

                        Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ.

                        Formele se schimbară, dar răul a rămas.

 

                        Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite,

                        Ce mitele albastre ni le şoptesc ades,

                        Plăcerile egale, egal vor fi-mpărţite,

                        Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite

                        Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des.

 

                        Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă,

                        Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit,

                        Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă

                        Pentru acel de care norocul avu grijă;

                        Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit.

 

                        Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească

                        Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;

                        Va creşte tot ce-n lume este menit să crească,

                        Va bea până în fund cupa, pân’ va vrea s-o zdrobească,

                        Căci va muri când nu va avea la ce trăi.

 

                        ……………………………………..

 

                        Pe malurile Senei, în faeton de gală,

                        Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;

                        Al undelor greu vuiet, vuirea în granit

                        A sute d-echipaje, gândirea-i n-o înşeală;

                        Poporul loc îi face tăcut şi umilit.

 

                        Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută,

                        Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti,

                        Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti,

                        Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută.

                        Mărirea-i e în taină legată de aceşti.

 

                        Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară

                        Lipsită de iubire, cum că principiul rău,

                        Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;

                        Istoria umană în veci se desfăşoară,

                        Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău.

 

                        Şi el – el vârful mândru al celor ce apasă –

                        Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut.

                        De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă

                        De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă,

                        Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut.

 

                        Cu ale voastre umbre nimica crezătoare,

                        Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit,

                        Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare,

                        Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare,

                        La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât.

 

                        ………………………………..

 

                        Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă,

                        Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt –

                        Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ,

                        Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă,

                        Evul e un cadavru – Paris al lui mormânt.

 

                        Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare,

                        Suiţi pe baricade de bulgări de granit,

                        Se mişc batalioane a plebei proletare,

                        Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare,

                        Şi clopote de-alarmă răsună răguşit.

 

                        Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare,

                        Prin aerul cel roşu, femei trec cu arme-n braţ,

                        Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară

                        Şi sânii lor acopăr – e ură şi turbare

                        În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi.

 

                        O! luptă-te învelită în pletele-ţi bogate,

                        Eroic este astăzi copilul cel pierdut!

                        Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate

                        Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;

                        Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut!

 

                        …………………………………

 

                        Scânteie marea lină, şi plăcile ei sure

                        Se mişc-una pe alta ca pături de cristal

                        Prin lunci prăvălite; din tainica pădure

                        Apare luna mare câmpiilor azure,

                        Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal.

 

                        Pe undele încete îşi mişcă legănate

                        Corăbii învechite scheletele de lemn;

                        Trecând încet ca umbre – ţin pânzele umflate

                        În faţa lunii, care prin ele-atunci străbate,

                        Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn.

 

                        Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării

                        Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat

                        Al salciei pletoase – şi-ntinse a apei arii

                        În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării

                        A zefirului nopţii şi sună cadenţat.

 

                        Îi pare că prin aer în noapte înstelată,

                        Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri,

                        Trecea cu barba albă – pe fruntea-ntunecată

                        Cununa cea de paie îi atârna uscată –

                        Moşneagul rege Lear.

 

                        Uimit privea cezarul la umbra cea din nouri,

                        Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar,

                        I se deschide-n minte tot sensul din tablouri

                        A vieţii sclipitoare… A popoarelor ecouri

                        Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

 

                        ” În orice om o lume îşi face încercarea,

                        Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;

                        În orice minte lumea îşi pune întrebarea

                        Din nou: de unde vine şi unde merge floarea

                        Dorinţelor obscure sădite în noian.

 

                        Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea,

                        În inima oricărui i-ascuns şi trăitor,

                        Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire

                        În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire,

                        Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor.

 

                        Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,

                        Se petrifică unul în sclav, altu-mpărat,

                        Acoperind cu noime sărmana lui viaţă

                        Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă –

                        Faţa – căci înţelesul e-acelaşi la toţi dat.

 

                        În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină,

                        Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om –

                        În multe forme-apare a vieţii crudă taină,

                        Pe toţi ea îi înşeală, la nime se distaină,

                        Dorinţe nemărginite plantând într-un atom.

 

                        Când ştii că visu-acesta cu moartea se sfârşeşte,

                        Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi

                        Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte

                        Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte:

                        Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *