Horia

                        Să priveasc-Ardealul Lunii i-e ruşine

                        Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

 

                        Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,

                        Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

 

                        Horia pe-un munte falnic stă călare:

                        O coroană sură munţilor se pare,

 

                        Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori

                        Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

 

                        – Eu am – zise-un tunet – suflet mare, greu,

                        Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

 

                        Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,

                        Dară a lui nume mai mult o să ţie.

 

                        – Nalţi suntem noi munţii – zise-un vechi Carpat –

                        Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

 

                        Atunci luna iese norilor regină,

                        Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

 

                        Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,

                        Că părea din munte diadem de rege.

 

                        Şi un stol de vulturi muntele-nconjor,

                        Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

 

                        Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,

                        Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *