Horia

                        Să priveasc-Ardealul Lunii i-e ruşine

                        Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

 

                        Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceaţă,

                        Îşi ascunde tristă galbena ei faţă.

 

                        Horia pe-un munte falnic stă călare:

                        O coroană sură munţilor se pare,

 

                        Iar Carpaţii ţepeni îngropaţi în nori

                        Îşi vuiau prin tunet gândurile lor.

 

                        – Eu am – zise-un tunet – suflet mare, greu,

                        Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

 

                        Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,

                        Dară a lui nume mai mult o să ţie.

 

                        – Nalţi suntem noi munţii – zise-un vechi Carpat –

                        Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

 

                        Atunci luna iese norilor regină,

                        Fruntea lui cea pală roşu o-nsenină,

 

                        Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,

                        Că părea din munte diadem de rege.

 

                        Şi un stol de vulturi muntele-nconjor,

                        Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

 

                        Când în miezul nopţii, cununat cu nimb,

                        Fulgere aruncă sus de pe Olimp.

Lasă un comentariu