Groza

                        Galben ca făclia de galbenă ceară

                        Ce aproape-i ardea,

                        Pe-o scândură veche, aruncat afară,

                        De somnul cel veşnic Groz-acum zăcea;

                        Iar după el nimeni, nimeni nu plângea!

 

                        Poporul împrejuru-i trist, cu-nfiorare,

                        La el se uita.

                        Unii făceau cruce; alţii, de mirare,

                        Cu mâna la gură capul clătina

                        Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa:

 

                        El să fie Groza cel vestit în ţară

                        Şi-n sânge-ncruntat!

                        El să fie Groza, cel ce ca o fiară,

                        Fără nici o grijă de negrul păcat,

                        A stins zile multe şi lege-a călcat!

 

                        Un moşneag atunce, cu o barbă lungă,

                        La Groza mergând,

                        Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,

                        Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,

                        Mai făcu o cruce şi zise plângând:

 

                        Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,

                        Şi pe-un ger cumplit

                        Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.

                        N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit,

                        Şi nici o putere! eram prăpădit!

 

                        Nu aşteptam altă din mila cerească

                        Decât a muri,

                        Când creştinul ista, Domnu-l odihnească!

                        Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi

                        Ş-aproape de mine calul îşi opri.

 

                        Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,

                        Fă piept bărbătesc;

                        Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine…

                        Şi de-atunci copiii-mi ce-l tot pomenesc,

                        Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc.

 

                        Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag

                        Oftă şi se duse cu-al său vechi toiag.

                        Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:

                        Dumnezeu să ierte păcatele sale!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *