Ghazel

                        Tu, cu cruzime m-ai respins, când am voit, copilă,

                        Să devastez frumseţea ta cea dulce, făr- de milă –

                        Şi totuşi corpul tău e plin de-o coaptă tinereţe,

                        Tu, al amorului duios demonică prăsilă!

                        Eu am plecat purtând în piept durerea-mi toată scrisă,

                        Precum al primăverii vânt duce-n văzduh o filă;

                        Dar noaptea când am adormit, atunci durerea-mi toată

                        Se ghemuieşte-n inima-mi, o arde ş-o împilă;

                        Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi,

                        Boţind cearşaful meu cel alb cu mâna ta gentilă;

                        Abia al hainei tale gaz de umăru-ţi se ţine

                        Şi sânii tăi s-au liberat de-a hainei crudă silă

                        Şi proaspeţi, albi, rotunzi şi tari ei se ridic, se lasă

                        Şi ochii tăi în lacrimi ard, în lacrimi dulci de milă.

                        La răsuflarea cald-a ta se coace-uscata gură,

                        Se văd frumoşi mărgăritari ce-ntredeschişi defilă.

                        Cu braţul meu eu şalele ţi le-ncleştai sălbatec

                        Şi-am vrut să-ţi muşc guriţa ta de tremurai febrilă,

                        Şi tu te aperi surâzând, c-o mân-acoperi sânii,

                        Privirea ta înoată ud, când blândă, când ostilă,

                        De bunăvoie, lâncezind, te laşi de şold răpită,

                        Dar retrezită din amor tu te desfaci cu silă,

                        Şi de turbare s-a-ncleştat, s-a strâns guriţa-ţi creaţă;

                        Tu de pe frunte păru-ţi dai, plângi tremurând, copilă,

                        În şolduri boiul ţi-l îndoi ş-ai vrea să-mi scapi din mână,

                        Precum se-ndoaie, vrând s-o rupi, în degete-o zambilă.

                        Dar sângele tău dulce-acum ca mierea cea de struguri

                        În vine-ţi fierbe nebunit, şi mintea o exilă.

                        Atunci căzuşi pe pieptul meu o sarcină în friguri,

                        Un fruct răscopt de-amorului căldură fără milă,

                        Ai mai gemut o dată clar ca omul care moare,

                        Apoi te lăsaşi patimii ce te ardea, Sibyllă,

                        Şi-n lupta noastră te-am adus sub greul vieţii mele,

                        Pecete-am rupt, ce pân-acum juneţea ţi-o sigilă –

                        Un corp am fost îngemănat trăind o viaţ-obscură,

                        Demonic-dulce, amoros, spasmotică, febrilă,

                        Şi sufletele noastre-atunci pe buze atârnate

                        S-au contopit în sărutări, în dezmierdări, în milă,

                        Parc-am trecut noi amândoi în noaptea nefiinţei,

                        Ne-am sugrumat în sărutări, ne-am omorât, copilă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *