Gerul

                        Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire

                        Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;

                        El ca pe-o mireasă moartă o încunună înspre zori

                        C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

 

                        Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte

                        Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,

                        El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,

                        Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

 

                        Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,

                        Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,

                        Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,

                        Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

 

                        Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare

                        Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe nare.

                        O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu

                        Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

 

Lasă un comentariu