Gemenii

                        O candelă subţire sub bolta cea înaltă

                        Lumină peste regii cei dacici laolaltă,

                        Cari tăiaţi în marmură cu steme şi hlamide

                        Se înşirau în sală sub negrele firide,

                        Iar colo-n fruntea sălii e-un tron acoperit

                        C-un negru văl de jale, căci Sarmis a murit.

                        Iar chipu-i – cel din urmă în lungul şir de regi –

                        Sub vălu-i ca pe-o umbră, abia îl înţelegi.

                        Deodată crâşcă fierul în dosu-unei firide.

                        A unei tainiţi scunde intrare se deschide,

                        De sub o mantă lungă se-ntinde o albă mână,

                        Ce ţine o făclie aprinsă de răşină,

                        Care îi bate-n faţă şi-i luminează chipul…

                        Pe-un stâlp tăiat, orologiul îşi picură nisipul.

                        Brigbelu ce cu Sarmis e frate mic de-a gemeni –

                        Ca umbra cu fiinţa sunt amândoi asemeni –

                        Încet înaintează, făclia şi-o ridică

                        Ş-urechea aţiind-o el asculta: „Nimica!

                        Un ceas mai am, şi iată că voi ajunge-n fine

                        Atât de sus în lumea creată pentru bine.

                        Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,

                        De mii de ani ne sună legenda în urechi…

                        Şi am văzut virtutea găsind a ei răsplată,

                        Ce nu numai de oameni – de zei e invidiată,

                        Răsplată prea frumoasă: un giulgi şi patru scânduri.

                        De când văzui aceasta, am stat mereu pe gânduri:

                        Să-mi stâmpăr lăcomia? Pe lângă dulci izvoare

                        Să trec murind de sete pentru-o aşa comoară?

 

                        Pe când c-un om în lanţuri – de-i frate chiar, ce-mi pasă

                        Dacă-l împing în laturi? – O cale luminoasă

                        Înainte-mi se deschide? L-am dat deci la o parte,

                        De-ale virtuţii bunuri să aibă singur parte.

                        Ei! Lumea-i împărţită în proşti şi în şireţi,

                        Iar patimilor rele viclenii le dau preţ.

                        Sămânţa roditoare se cade ca să semeni.

                        Ca să fii domn, se cade să-i iei adânc pe oameni.

                        Voieşti ca să se-nchine cu toţi l-a tale oase,

                        Atunci învie într-înşii pornirea duşmănoasă,

                        Invidia şi ura botează-le virtuţi,

                        Numeşte-erou pe-un gâde ca fierul să-i ascuţi,

                        Pe cel viclean şi neted numeşte-l înţelept,

                        Nebun zi-i celui nobil şi simplu celui drept,

                        Din patimi a mulţimii fă scară la mărire

                        Şi te-or urma cu toţii în vecinică orbire.

                        Cu laude mângâie deşertăciunea lor,

                        Din roiuri risipite vei face un popor

                        Şi sigur fii la rele de-a pururea urma-va,

                        Cu sânge şi cenuşă pământul presura-va…

                        Fereşte-te de una, să te păzească ceriul,

                        Să nu te-mpinge un demon a spune adevărul.

                        A spune: că nu-s vrednici decât de-adânc dispreţ,

                        Că pentru-o vorbă goală jertfeşti a lor vieţi,

                        Că-n tine nici îţi pasă măcar de-ale lor păsuri,

                        Că cu a lor micime de suflet tu îi măsuri,

                        Că lauda, cu care i-ncarci e o ocară,

                        Că tot ce e ca dânşii e vrednic ca să piară.”

 

                        Deodată iar ascultă… se umflă a lui nări,

                        Aude glasuri multe şi paşi urcând pe scări,

                        Iar uşa de la mijloc dă aripile-n laturi,

                        De intră voievozii de ţări şi de olaturi,

                        În fruntea lor c-un preot bătrân… Iară moşneagul,

                        Cu laurul vecinic verde în păru-i alb, toiagul

                        De aur şi-l ridică: „Brigbelu, iată ora

                        Că-n numele mulţimii şi-n faţa tuturora,

                        Venii să chem de trei ori pe rege-n gura mare

                        Şi dacă nici acuma din umbră-i nu răsare,

                        Să-ţi oferim coroana, căci legea ne prescrie

                        Ca peste-un an nici tronul deşert să nu rămână,

                        Nici văduvă coroana de tâmpla cuvenită”.

 

                        Pe un tripod s-aduce căţuia aurită.

                        Cu făclii stinse-n mână-n genunche cad oştenii,

                        Iar preotul aprinde un vraf de mirodenii.

                        De fumul lor albastru se împle bolta naltă,

                        S-acopere mulţimea, iar flăcările saltă,

                        Toţi în genunchi cu groază ascultă în tăcere

                        Iar preotul începe cu glas plin de durere:

                        „În numele Celuia, al cărui vecinic nume

                        De a-l rosti nu-i vrednic un muritor pe lume,

                        Când limba-i neclintită la cumpenele vremii,

                        Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemei

                        Regeşti, şi pentru dânsa te chem – dacă trăieşti

                        O, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsari de unde eşti.”

                        Pe ochi ţinând o mână făcliile-şi întind,

                        La sfântul foc din mijloc cu toţi şi le-aprind.

                        Prin arcurile nalte trecu un jalnic vaier,

                        Iar braţele ridică făcliile în aer.

                        Iar preotul smunceşte c-o mână pânza fină

                        Ce-acopere statua de marmură senină

                        Şi ţesătura neagră de-un fin şi gingaş tort

                        Lăsând să cadă-n flăcări, şopteşte-adânc: – E mort!

                        Brigbelu se repede-n fereastră şi priveşte.

                        O mare de lumină pe-o clipă îl orbeşte,

                        El vede mii de facle lucind şi mii de suliţe,

                        Mulţimea şi ostaşii se-mping vuind pe uliţe,

                        Iar negre tac deasupra a capiştilor bolţi

                        Ş-ale cetăţii ziduri c-un turn la orice colţ.

 

                        S-a strecurat mulţimea şi sala-i iar pustie.

                        Prin ea Brigbelu singur îmbla ca o stafie…

                        Adânc fugiră ochii în cap, pierit e chipul,

                        Orologiul în uitare demult şi-a scurs nisipul,

                        Când iată o femeie mai albă ca omătul,

 

                        Ieşind încet din umbră, o-întoarce de-a îndărătul,

                        Priveşte cum din discul de aur iese fum

                        Şi zice rar şi rece: – Eşti mulţămit acum?

                        Atuncea el tresare şi ochii învârteşte.

                        Cum sta înainte-i naltă, privind o mistuieşte:

                        „O, vino mai aproape, aproape l-al meu piept,

                        Odor cu păr de aur şi ochiul înţelept.

                        Ca zece morţi deodată durerile iubiri-s,

                        Cu-acele morţi în suflet eu te iubesc, Tomiris.”

                        „Dar lasă-mă – ea strigă. – Ce galben eşti la faţă,

                        Suflarea ta mă arde şi ochiul tău mă-ngheaţă.

                        Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură

                        Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură.

                        Ce ochi urât de negru! Cum e de stins şi mort!

                        Închide-l, ah, închide-l – privirea ta n-o port…”

                        „Dar, mă iubeşti, Tomiris – tu mă iubeşti atât,

                        Precum pe al meu frate nicicând nu l-ai iubit.”

                        „Da, simt că în puterea ta sunt, că tu mi-eşti domn

                        Şi te urmez ca umbra, dar te urmez ca-n somn.

                        Simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe,

                        M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şarpe,

                        Fugi, fugi în lumea largă! Mă faci să-nnebunesc,

                        Căci te urmez şi totuşi din suflet te urăsc”.

 

                        El o cuprinde… Faţa ei albă atuncea piere

                        Şi gura ei se strânge de-o stranie durere.

                        Ea ar ţipa şi glasul în gât i se îngaimă.

                        Ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă…

                        Şi cum stau mână-n mână… tresar, tot mai aproape

                        Se strâng şi peste ochii-i îşi lasă-a ei pleoape.

                        Din tainiţă adâncă părea c-aud un vaier.

                        Deasupra ei Brigbelu, nălţând făclia-n aer,

                        Îi zise:”O, iubito, din nou ţi se năzare.”

                        Iar ea mereu ascultă, ş-aude i se pare:

                        „Se clatin visătorii copaci de chiparos

                        Cu ramurile negre uitându-se în jos,

                        Iar tei cu umbra lată cu flori până în pământ

                        Spre marea-ntunecată se scutură de vânt!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *