Fragment II

                        În vale văd căscioara cu streşină de brad;

                        Aud, târziu prin noapte, pâraiele ce cad

                        Cu vuiet de pe dealuri; şi-ntinsele păduri

                        În cor îşi cântă doina, cu zeci de mii de guri.

                        Acum un trăsnet frânge cu hohot repetat

                        Un brad din faţa casei.

 

                        De vuiet deşteptat

                        Tresar şi-n chinul spaimei fiorii mă cuprind

                        Că nu te văd prin casă. Dar iată, vii zâmbind,

                        Şi caldă-ţi simt suflarea, pe-obrazul rece-al meu.

                        – „De ce să-ţi fie frică? E sfântul Dumnezeu

                        Din cer, şi-acum vorbeşte cu brazii pe pământ

                        A lui e şi furtuna, şi-a lui, iubite, sânt

                        Şi brazii. Şi nu face el rău la ce-i al lui…”

                        Parcă ştiam eu asta, şi nu-ndrăzneam s-o spui!

                        De ce să-mi fie frică?

 

                        Te pleci şi mă dezmierzi;

                        De drag, o, dragă mamă, mă afli şi mă pierzi

                        Din ochi; îmi iei o mână şi-n mâna ta o strângi

                        Şi-mi faci cu dânsa cruce pe piept, şi parcă plângi.

                        Iar azi tu plângi într-una… Ori poate-aşa cred eu,

                        Căci azi tu-mi eşti departe, şi tu, şi Dumnezeu!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *