Floarea-soarelui şi macul

                        Se-ntrebau, vorbind odată

                        Două flori pe şes:

                        – „Vecinic stai îngândurată,

                        Roşie şi mândră floare!

                        ce-ai pe suflet de te doare,

                        Şi suspini ades?”

 

                        – „Stau aşa! Mi-e dus şi gândul

                        Şi mi-e somn mereu.

                        Dar tu capul tău plecându-l,

                        Pentru ce eşti tot trudită?”

                        – „Cum n-aş fi, căci nedormită

                        Sunt în veci şi eu

 

                        Când amurgu-n văi se-ngână,

                        Vine din apus

                        Un flăcău; mă ia de mână,

                        Dă din cap şi semn îmi face,

                        Tac şi eu că şi el tace

                        Şi zburăm în sus.

 

                        Peste mări, eu nu ştiu unde,

                        Peste munţi cu flori.

                        Nu-l întreb, că nu-mi răspunde,

                        Şi zburând prin lume moartă,

                        El mă lasă-n rai la poartă

                        Strajă până-n zori!”

 

                        Tristă zise cealaltă:

                        – „Lungă cale ai!

                        Floare galbenă şi naltă

                        Şi cu-aşa de mândru nume.

                        Ce vezi tu pe ceea-lume,

                        Strajă până stai?”

 

                        – „Ce să văd! Deschide cerul

                        Mândrele lui porţi,

                        Şi-mpăratul vine, Lerul,

                        Iar cu el, în haină albă,

                        Vin purtând cununi de nalbă

                        Suflete de morţi.

 

                        Şi e cald şi e lumină,

                        Şi-ori pe unde treci,

                        Valea de copii e plină,

                        Prinşi de mâni îşi joacă jocul,

                        Iar de cântec plin e locul,

                        Plin de flori în veci.

 

                        Dar de ce suspini tu oare?”

                        Zise ea apoi

                        Către cealaltă floare.

                        – „Şi de ce m-asculţi mirată?”

                        A răspuns, pornind deodată,

                        Cea cu roşii foi:

 

                        – „Ah, suspin că tot ca tine

                        Strajă stau şi eu!

                        Din apus un tânăr vine

                        Tot aşa, când amurgeşte;

                        Nu-i vorbesc, că nu-mi vorbeşte,

                        Şi zburăm mereu.

 

                        Şi mi-e ciudă cum se poate

                        Nopţile s-alerg.

                        Uite, ziua, ştiu de toate;

                        Seara însă plec uitucă:

                        Nu ştiu unde-o să mă ducă.

                        Ştiu numai că merg.

 

                        Stau la poartă-ntunecată

                        Şi-ntr-un loc cumplit:

                        Nu văd soare niciodată,

                        Numai neguri şi furtună,

                        Şi prin nori un colţ de lună

                        Mort şi-ngălbenit.

 

                        Şi vin suflete-amărâte;

                        Ochii lor, izvor:

                        Udă haine mohorâte,

                        Udă pietrele pe cale,

                        Şi pornesc ca râu la vale

                        Lacrimile lor.

 

                        Ah, şi-n chinul lor cel mare

                        Ei, pe piept, icnind,

                        Pumnii-i strâng aşa de tare

                        Că-şi pătrund prin carne pieptul

                        Şi sub coaste ei de-a dreptul

                        Inima şi-o prind.”

 

                        – „Amândou-avem o soartă”,

                        Suspinând vorbi

                        Floarea care-n pururi poartă

                        Ochii dornici după soare:

                        – „Dar voinicul tânăr oare

                        Cine poate fi?

 

                        Din apus mereu săracul,

                        Vine blând şi bun.”

                        – „Nu-l cunosc”, răspunse macul.

                        Dar pe când vorbeau cuvântul,

                        Se opri-ntre sălcii vântul

                        Şi-asculta ce-şi spun.

 

                        A zâmbit şi-apoi cu jale

                        Şuierând s-a dus

                        Trist pe lângă râu la vale.

                        O să vie dânsul iară

                        Pe la flori în fapt de seară,

                        Singur, din apus!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *