Filosofia copilei

                        Glasul plăcerii dulce iubit

                        Cheamă gândirea pe a mea frunte,

                        Ce zboară tainic ca şi o luntre

                        În oceanu-i nemărginit.

 

                        Stelele toate angeli îi par,

                        Angeli cu aripi strălucitoare,

                        A căror inimi tremurătoare

                        Candele d-aur nouă mi-apar.

 

                        Falnică-i pare legea Creării,

                        Lumi ce de focuri în lumi înot,

                        Candele aprinse lui Zebaot,

                        Ce ard topirii şi reînvierii.

 

                        Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce

                        Îi pare legea de a iubi,

                        Fără ea nu e de a trăi,

                        Fără ea omul ca stins se duce.

 

                        De-aceea nu voi ca eu să fiu

                        Pală idee-a Dumnezeirii,

                        Şotă copilă a nesimţirii,

                        Foc mort ce pare a arde viu.

 

                        Ci voi să-mi caut pe-ntinsa lume

                        O frunte albă să o dezmierd

                        Şi-n ea gândirea mea să o pierd,

                        Cum pierde-un ecou pribeagul nume.

 

                        Să-ncunun capul unui iubit

                        Cu vise d-aur în rai ţesute,

                        Până ce ginii necunoscute

                        Mi-ar rumpe lanţul d-a fi trăit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *