Fata-n grădina de aur

                        A fost odat-un împărat – el fu-ncă

                        În vremi de aur, ce nu pot să-ntorn,

                        Când în păduri, în lacuri, lanuri, luncă,

                        Vorbeai cu zeii, de sunai din corn.

                        Avea o fată dulce, mândră, pruncă,

                        Cu care basme vremile ş-adorm,

                        Când trece ea, frumoase flori se pleacă-n

                        Uşorii paşi, în valea c-un mesteacăn.

 

                        În van i-o cer. Bătrânul se gândeşte,

                        Prea e frumoasă, prea nu e de lume –

                        Mă mir cum cerul nu s-ademeneşte

                        Să scrie-n stele dulcele ei nume;

                        E rău poetul care n-o numeşte,

                        Barbară ţara unde-al ei renume

                        Încă n-a-ajuns, şi chipu-i răpitori

                        Nu-i de privirea celor muritori.

 

                        În vale stearpă, unde stânci de pază

                        Înconjurau măreaţă adâncime,

                        Clădi palat din pietre luminoase,

                        Grădini de aur, flori de-ntunecime;

                        Iar drumul văii pline de miroase

                        Afară de el nu-l ştie-n lume nime –

                        Acolo ş-a închis frumoasa fată,

                        Ca nici o rază-a lumii să n-o bată.

 

                        Sale-mbrăcate în atlaz, ca neaua.

                        Cusut în foi şi roze vişinii,

                        În mozaicuri strălucea podeaua,

                        Din muri înalţi priveau icoane vii;

                        Fereastra-i oarbă, deşi stă perdeaua,

                        De-aceea în sale ard lumini, făclii,

                        Şi aerul, pătruns de mari oglinzi,

                        E răcoros şi de miroase nins.

 

                        O noapte-eternă prefăcută-n ziuă,

                        Grădină de-aur, flori de pietre scumpe,

                        Zefir trecea ca o suflare vie,

                        Şi-n calea lui el crengi grele rumpe.

                        Cu-aripi de-azur, în noaptea cea târzie,

                        Copii frumoşi ai albei veri se pun pe

                        Boboci de flori, când ape lin se vaier

                        Zbor fluturi sclipitori, ca flori de aer.

 

                        Acolo închisă cu mai multe soaţe,

                        Ca ea copile şi soţii de joacă,

                        În lumea ei sălbatic se răsfaţă,

                        În străluciri viaţa ş-o îmbracă.

                        A ei priviri sunt tinere şi hoaţe,

                        Zâmbirea-i caldă buza-i stă s-o coacă,

                        Şi-n acest rai, în astă lume suavă

                        De mulţămire se simţea bolnavă.

 

                        Dar de a ei frumseţe fără seamăn

                        Auzi feciorul de-mpărat Florin,

                        Norocul lui cu-al ei îi pare geamăn,

                        De-atunci un foc îl mistuie în sin.

                        ” În van stau locului, stau să mă-ndeamăn

                        Cu munca mea, cu dorul, cu-al meu chin.”

                        Pătruns de dorul neştiutei verguri,

                        S-au dus să ceară sfat la sânta Miercuri.

 

                        – Alai, convoi, îi zise atuncea sfânta,

                        Înapoi trimite, nu lua nimica,

                        Şi singurel te du de-ţi cată ţinta,

                        Căci strimt e drumul şi e grea potica.

                        Ia calul meu cel alb; el se avântă,

                        Ca gândul zboară-n lume fără frică,

                        Dar dacă vrei s-o afli, ţine minte:

                        Nu sta în valea-aducerii aminte.

 

                        Porni în lume, singurel, în toiu-i.

                        Îl duce calu-i frăţior cu vântul –

                        De aur păru-i şi frumos e boiu-i,

                        Fecior de-a drag, cum n-a văzut pământul,

                        O stea el pare-n neamu-i şi în soiu-i –

                        Cu bine meargă-mi şi să-l ţie sfântul.

                        Ajunse-o vale mândră şi frumoasă –

                        Părea că-i chiar grădina lor de-acasă.

 

                        Şi sub un tei el de pe cal se dete,

                        Se-ntinse leneş jos, pe iarba moale –

                        Din tei se scutur flori în a lui plete

                        Şi mai că-i vine să nu se mai scoale.

                        Şi calu-i paşte flori, purtând în spete

                        Presunul lui şi şeaua cu paftale,

                        În valea de miros, de râuri plină,

                        În umbra dulce bine-i de odină.

 

                        De-a lui bătrân el îşi aduse-aminte,

                        Cum îl lăsă şi cum porni în lume,

                        Dorind cu o iubire-aşa fierbinte:

                        O umbră, un sunet, un nimic, un nume.

                        L-apucă un dor de ţară şi părinte,

                        Tot ce-a dorit ţi pare-atunci că-s spume,

                        Şi când pe calul lui el iar se simte,

                        Înapoi apucă, peste drumuri strimte.

 

                        Dar îndărăt ajuns, l-apucă dorul

                        Din nou, – nelinişte, iubire-adâncă –

                        S-aruncă iar pe cal, urmând amorul

                        Ce-n al lui suflet neclintită-i stâncă.

                        În van l-opreşte regele, poporul,

                        E dus de-o stea ce arde-n minte-i încă,

                        Dorit de raza unor doi ochi tineri –

                        S-a dus să ceară sfat la sfânta Vineri.

 

                        – Voinicul meu, îi zise-atuncea sfânta,

                        De ce-ai stătut în valea amintirii?

                        Pentru oricare e frumoasă, blândă,

                        Cu curte-oricărui seamănă. Ceirii

                        Din acea vale inima-ţi frământă.

                        Nu sta în ea. De te-nchinaşi iubirii,

                        Te du de-o cată, şi-n a ei fereastră,

                        De-o vezi deschisă, zvârle floarea astă.

 

                        Dar să nu stai în valea desperării,

                        Ce-n a ta cale tu vei trece-o sigur.

                        El iar porni în lumea întâmplării,

                        Bolnav de dor şi de-a iubirii friguri.

                        Dădu de-o vale-n asfinţitul serei,

                        Prin crengi negre umbre se configur.

                        Întunecoasă-i, cum o simt doar orbii,

                        Şi fâlfâie prin aer rece corbii.

 

                        El de pe cal se dete. în pădure

                        Şopteşte frunza, ramuri stau de sfaturi

                        Şi somnul nu voieşte ca să-l fure,

                        Căci umedă e frunza lui de paturi,

                        Urechea-i trează a dumbrăvii gure

                        Le asculta şoptind din mii de laturi,

                        Şi corbii croncănesc şi zboară-n fală

                        În aer clar ca pete de cerneală.

 

                        Atunci o frică inima-i pătrunde,

                        Pe cal se pune şi fugi din vale,

                        Şi-n loc s-urmeze drumu-acolo unde

                        Voia să meargă, s-a întors din cale.

                        Soseşte iar în ţară-i, de-l pătrunde

                        Din nou un dor, o amărâre,-o jale.

                        Atunci din nou el o luă pe mâneci

                        Să ceară sfat acum sântei Dumineci.

 

                        – Ai stat în valea desperării iară,

                        Îi zise sfânta, ci din nou porneşte!

                        Îţi dau o pasăre cu tine – zboară

                        Cu calul tău, unde norocu-ţi creşte.

                        Când ai vedea frumoasa ta fecioară

                        Că plânge, atunci dă drumul pasării ieşte.

                        Tu dorul ţi-l ajungi, deşi te ticăi.

                        Ea-ţi fie tot, ce-ai suferit nimică-i.

 

                        Trecând prin valea desperării, astupă

                        A lui urechi, să n-o audă-n şopot;

                        În van se-ncearcă calea-i s-o întrerupă

                        Vuiri, murmure, s-o oprească n-o pot.

                        O umbră zboară, până se vede după

                        Atâta mers c-aude zvon de clopot;

                        Atunci văzu în zarea lui palatul

                        În care-nchise fata-i împăratul.

 

                        În ziduri de oţel lucea castelu-i

                        Cu streşini de-aur şi cu turnuri nalte

                        Şi scris pe muri-i, minunat în felu-i,

                        Făptură grea a meşterelor dalte.

                        În mari grădini i se arătă lui

                        Izvorul viu, ce cade, vrând să salte.

                        El se mira cum toate-astfel a fi pot:

                        Grădini, rediuri, lacuri, ziduri, şipot.

 

                        Dar un balaur tologit în poartă

                        Sorea cu lene pielea lui pestriţă,

                        Cu ochi-nchişi pe jumătate, poartă

                        Privirea jucătoare să-l înghiţă,

                        Iară Florin – inima-n el e moartă –

                        Când vede solzii, dinţii cei de criţă,

                        Sărind la el şi-nfipse a lui spadă

                        Şi de pământ îl ţintui de coadă.

 

                        Apoi din munte stanuri el răstoarnă,

                        Le grămădeşte crunt peste balaur;

                        Acesta iar se zbate, se întoarnă

                        Şi în durerea-i muge ca un taur,

                        Dar el mereu pe dânsul pietre toarnă

                        Pân- năduşit plesni acel centaur.

                        Trecu-nainte – două lancii scurte –

                        Pân- ce dădu de strălucita curte.

 

                        Un an de când copila petrecuse

                        Urzind gândirea-i şi visând ursitul,

                        Un an întreg prea fericită fuse,

                        Dar dup-un an mi-a fost-o-ajuns urâtul.

                        Îşi amintea viaţa ce-o avuse

                        Şi peste pieptu-i îşi îndoaie gâtul,

                        Şi trist privea un punct cu ochii ţintă,

                        Şi se usca ca şi la umbr-o plântă.

 

                        – Eu mor de n-oi vedea seninul, cerul,

                        De n-oi privi nemărginirea vastă,

                        Răceala umbrei m-a pătruns cu gerul

                        Şi nu mai duc – nu pot – viaţa asta.

                        Ah! Ce ferice-aş fi să văd eterul

                        Şi să văd lumea, codrii din fereastră,

                        Şi de voiţi cu viaţă să mai suflu,

                        Deschideţi uşi, ferestre, să răsuflu.

 

                        Astfel o mistuia neastâmpăratul

                        De viaţă dor şi dorul cel de soare –

                        Deşi le poruncise împăratul

                        Să nu care cumva să-şi amăsoare

                        Ca să deschidă uşile, palatul –

                        Dar totuşi, când văzură că ea moare,

                        Nu ştiu ce or să facă, să se poată, –

                        De l-ar urma, el ar găsi-o moartă.

 

                        Văzând cu ochii, piere de-a-n picioare

                        Din zi în zi – atunci ele-au deschis

                        Fereşti înalte şi, la mândrul soare,

                        Din boal-adâncă fata a învins

                        Şi se făcu şi mai fărmăcătoare,

                        Astfel cum nu îţi trece nici prin vis –

                        Se rumeni în faţa ei ca mărul,

                        A întinerit-o aerul şi cerul.

 

                        Un zmeu o vede, când s-a pus să steie

                        N-a ei fereastră-n asfinţit de sări;

                        Zburând la cer, din ochi-i o scânteie

                        Cuprinse-a ei mândreţe, fermecări;

                        Şi-n trecătoarea tânără femeie

                        Se-namoră copilul sfintei mări –

                        Născut din soare, din văzduh, din neauă,

                        De-amorul ei se prefăcu în steauă.

 

                        Căzu din cer în tinda ei măreaţă,

                        Se prefăcu în tânăr luminos,

                        Şi corpul lui sub haina ce se-ncreaţă

                        S-arată nalt, subţire, mlădios.

                        Păr negru-n viţe lungi ridică faţa,

                        Şi ochi-albaştri închis, întunecos,

                        Iar faţa-i albă, slabă, zâmbitoare –

                        Părea un demon rătăcit din soare.

 

                        – Ah! te iubesc, îi zise el, copilă,

                        La glasul tău simt sufletu-mi rănit,

                        Din stea născut, plec fruntea mea umilă,

                        Cu ochii mei prind chipul tău slăvit.

                        Nu vezi cum tremur de amor? ai milă!

                        În nemurirea mea de-aş fi iubit –

                        Iubit de tine – te-aş purta: o floare

                        În dulci grădini, aproape lângă soare.

 

                        N-ai vede iarnă, toamnă nu, nici vară,

                        Eternă primăvară, etern amor…

                        De ţi-aş închide zarea ta cea clară

                        Cu-al meu sărut, o, scumpul meu odor,

                        Până ce să mângâi inima-mi amară

                        Culca-mi-aş capul la al tău picior

                        Şi te-aş privi etern ca pe o steauă

                        Frumos copil, cu umerii de neauă.

 

                        – O, geniu mândru, tu nu eşti de mine,

                        De-a ta privire ochii mei mă dor,

                        Sângele meu s-ar stoarce chiar din vine,

                        Căci m-ar usca teribilu-ţi amor!

                        Curând s-ar stinge viaţa mea, străine,

                        Când tu m-ai duce-n ceruri lângă sori,

                        Frumos eşti tu, dar a ta nemurire

                        Fiinţei trecătoare e pieire.

 

                        El o privi atunci cu ochii ţintă:

                        În faţa-i slabă – zâmbet dureros;

                        Se face stea şi iarăşi se avântă

                        În cerul nalt, în roiul luminos.

                        Acolo toată noaptea stă de pândă,

                        Şi prin fereastră el privea duios,

                        Cu o lumină dulce, tristă-clară,

                        Să vadă umbra-i albă şi uşoară.

 

                        A doua zi el se făcu o ploaie,

                        În tact căzândă, aromată lin,

                        Şi din fereşti perdelele le-ndoaie,

                        Burând prin ţesăturile de in,

                        Pătrunde iarăşi în a ei odaie,

                        Preface-n tânăr sufletu-i divin:

                        El stă frumos sub bolţile ferestrei,

                        Purtând în păr cununa lui de trestii.

 

                        Blond e-azi şi părul lui de aur moale

                        Pe umeri cade îndoios, umflat;

                        Ca ceara-i palid… buza lui cu jale

                        Purta un zâmbet trist, nemângâiat.

                        El o priveşte… sufletu-i s-adună.

                        În ochiul lui albastru, blând şi mat…

                        Ş-astfel cum sta mut înger din tării

                        Părea un mort frumos cu ochii vii.

 

                        – O, vin cu mine, scumpă, în fundul mări.

                        Şi în palate splendizi de cristal,

                        Când vântu-a trece peste-a apei ării

                        Tu-i auzi cântarea lui pe val;

                        Ţi-i închina viaţa ta visării,

                        Vei fi oceanului monarcul pal…

                        Ţi-oi da palate de mărgean şi profir,

                        Cu bolţi lucrate numa-n aur d-Ofir.

 

                        – Ca să-mi ajungi nevrednica-mi iubire

                        Ai părăsit al cerurilor cort,

                        Dar nu e chipul tău cel peste fire

                        Ce-n fundul sufletului meu îl port.

                        O, geniul meu, mi-e frig l-a ta privire,

                        Eu palpit de viaţă – tu eşti mort.

                        Cu nemurirea ta tu nu mă-nveţi,

                        Acum mă arzi, acuma mă îngheţi.

 

                        Nu… om să fii, om trecător ca mine,

                        Cu slăbiciunea sufletului nost,

                        Să-ţi înţeleg tot sufletul din tine

                        Şi braţul tău, de mi-a fi adăpost,

                        Să-l ştiu că-i slab, iubirea că-l susţine,

                        La om e-un merit, ce la zei n-a fost.

                        De mă iubeşti, să-mi fii de sama mea,

                        Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta.

 

                        Întunecos şi fără de speranţă,

                        La ea priveşte geniul în nimb –

                        Îşi simte inima legată-n lanţe,

                        În lanţul lumii cei cu-o mie limbi.

                        – Chiar nemurirea mea, chiar abundenţa,

                        Puterii mele tu o cei în schimb.

                        Ei bine, da! Eu m-oi sui la cer,

                        Ca de la Domnul moartea mea s-o cer.

 

                        Da, moartea! Pentr-o clipă de iubire

                        D-eternitatea mea să mă dezlege,

                        Să văd în juru-mi anii în pieire,

                        Să am în inima mea moartea rece,

                        Să fiu ca spuma mării în sclipire,

                        Să văd cum trec cu vremea, care trece…

                        O, mult ceruşi, prea mult, – şi totuşi ţie

                        Ţi-nchin splendori, putere, vecinicie.

 

                        La cer se-nalţă el pe bolta mare,

                        Cu-aripi lungi curăţind seninul

                        Priveşte-n jos castelul în splendoare,

                        L-apucă dorul inimii, suspinul.

                        – Ah! ce-ai cerut, femeie trecătoare,

                        Femeie scumpă, ca să-mi mângâi chinul!

                        Deasupra lumii risipite-n şoapte

                        El se-nălţa – un curcubeu de noapte.

 

                        Precum o floare ar ieşi din surii

                        Şi morţii munţi, din piatra lor uscată,

                        Astfel copila-nvioşează murii,

                        Pe când în bolta geamului s-arată

                        Copil al apei, cerului, pădurii,

                        A lumii-ntregi mai drăgălaşă fată.

                        Ea asculta pe-al primăverii oaspăt

                        În dimineaţa ce-i zâmbeşte proaspăt.

 

                        Împrăştiată fulgerează roua

                        În viorii, strălucitoare boabe,

                        Ţărâna-nvie-n primăvara nouă,

                        Răcoare-i vântul ca miros de ape;

                        Părea c-ar fi plouat, deşi nu plouă

                        Decât lumină, ce nu mai încape.

                        Cu gura, faţa, ochii ei, ea râde

                        Privind în soare, îi clipea, i-nchide.

 

                        În dimineaţa clară ca oglinda

                        La porţi s-arată tânărul Florin,

                        În jur de ziduri calul şi-l colindă,

                        Îşi simte inima umflată-n sân;

                        Dar poarta-nchisă braţu-i să-l tot prindă,

                        Ea nu se mişcă-n negrele-i ţâţâni;

                        Ci el fereastra cum văzu crăpată,

                        Aruncă-n ea cu floarea fermecată.

 

                        Pe-atunci copila împletea cunună

                        Din flori de aur şi de diamante;

                        Din cărţi o soaţă-a ei îi sta să-i spună

                        C-al ei noroc purtatu-i de un fante.

                        Când floarea-i căzu-n poală – ea nebună

                        O sărută, zvârlind pe celelalte,

                        Şi-o mirosi cu gur-abia deschisă,

                        Şi ochii ei pluteau în mii de vise.

 

                        Ea alergă cu grabă la fereastră,

                        Să vadă dacă vântul nu-i aduce

                        Şi alte flori, aşa frumoase c-asta,

                        Dar de-ngăimare ochiul ei străluce

                        Şi surâzând ea rumeneşte, castă,

                        Când vede-un tânăr lângă poarta-n cruce,

                        Şi el o vede şi cu mândru glasu-i

                        El îi vorbi, oprindu-şi calu-n pasu-i:

 

                        – Ah! te-am văzut, mi te-am văzut în fine,

                        Copil cu ochi de-albastră întunecime,

                        Cu-a tale gene de-aur dulci şi fine,

                        Cu-al tău surâs de gingaşă cruzime.

                        Ah, aş muri de-atât noroc şi bine,

                        Căci te-am văzut cum nu te-a văzut nime.

                        Nu ştii ce-am suferit pân-a te-ajunge,

                        Copil frumos ca luna nopţii lunge.

 

                        Ah, vin cu mine, vin-în a mea ţară,

                        Casteluri am, grădini adânc-frumoase,

                        Sub pasul tău coroana-mi seculară

                        Mi-o pun – mă plec, sunt sclavul tău, frumoasă.

                        Am pietre scumpe în a mea comoară,

                        Mai multe decât tatu-ţi are aur,

                        Ş-aur mai mult de cum argint el are,

                        Ş-a tale-s toate, scumpă, mândră floare!

 

                        Ea îl privea cu ochiul plin de milă, –

                        I-ar fi sorbit cuvântul de pe gură,

                        În faţa lui ea nu-şi mai face silă,

                        Un leşin parcă inima i-o fură –

                        Şi trist priveşte tânăra copilă

                        Cumpliţii muri şi porţi… Din ochiu-i cură

                        Un fir senin de lacrimi; ea îşi strânge

                        Cu-a ei mânuţe inima şi plânge.

 

                        El, cum o vede astfel în fereastră,

                        Ş-aruncă ochiu-adânc şi nobil-mare

                        Şi drum el dă la pasărea măiastră –

                        Aripile-şi întinde, vrând să zboare,

                        Din ce în ce ş-întinde aripa albastră,

                        Din ce în ce se face tot mai mare,

                        Încât doar din mărimea unei vrăbii

                        Ea semăna acum unei corăbii.

 

                        – Copila mea, îi zise, nu te teme,

                        Pe mulţi am dus cu inimi doritoare,

                        Ca vântu-n fugă cu bătrâna vreme

                        Prin ţări o mie peste sfânta mare –

                        Nu vezi, Florin nici şti cum să te cheme,

                        Atât de mult iubirea lui îl doare,

                        De-aceea zvârle-n laturi ac şi caier

                        Şi să te-ncrezi corăbiei de aer.

 

                        Ea se sui pe-aripă, întinzând mâna,

                        Ca şi când ar fi vrut ca să se ţie,

                        Şi-ncet coboară pasărea străină

                        Pe-a lui Florin amabilă soţie;

                        Pe cal ridică sarcina lui lină,

                        La pieptul lui ar vrea în veci s-o ţie,

 

                        Se uită-n ochi-i, dând la calu-i pinten,

                        Ş-acesta vântului s-aşterne sprinten.

 

                        În vremea asta zmeul se suise

                        La cer, cu aripile lungi întinse,

                        Culege-n cale-i blândele surâse

                        A mii de stele, ce zburau ca ninse;

                        La tronul cel etern pe scări deschise

                        Stau mândre genii cu lumină-ncinse;

                        L-a Lui picioare în genunchi s-aşterne

                        Şi-ndreaptă ruga-i milei cei eterne.

 

                        – O, Adonai! al cărui gând e lumea

                        Şi pentru care toate sunt de faţă,

                        Ascultă-mi ruga, şterge al meu nume

                        Din a veciei carte mult măreaţă;

                        Deşi te-adoră stele, mări în spume,

                        Un univers cu vocea îndrăzneaţă,

                        Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ţi nasc în cale

                        N-ajung nici umbra măreţiei tale.

 

                        Ce-ţi pasă ţie dac-a fi cu unul

                        În lume mai puţin spre lauda ta,

                        Ascultă-mi ruga, tu, Eternul, Bunul,

                        Şi sfarmă-n aşchii veşnicia mea!

                        Pe-o muritoare eu iubesc, nebunul,

                        Şi muritor voiesc a fi ca ea,

                        Ş-atâta dor, durere simt în mine,

                        Încât nu pot s-o port şi mor mai bine.

 

                        – Tu-i pizmuieşti… şi pizmuieşti aceea

                        Ce ei în lume numesc fericire.

                        Au nu ţi-i milă când priveşti scânteia

                        Cum că la soare e a ei pornire?

                        Astfel şi ei îşi aruncară ideea,

                        Dorinţa, păsul în nemărginire,

                        Dar cum scântei se sting, în drum, spre soare,

                        Astfel şi omu-aspiră, dară moare.

 

                        Ca ei să fii? Să vezi că sub blesteme

                        De ură e-nfierat umanul nume,

                        Să ai de semenul tău a te teme,

                        Să fii ca spuma, fuga unei spume,

                        Sărmane inimi închegate-n vreme,

                        Sărmane patimi aruncate-n lume

                        Şi să mă blestemi, să mă-ntrebi: ce drept

                        Avui să-ţi pun o inimă în piept?

 

                        Pe-o clipă-n mijlocul eternităţii

                        Să deschizi ochii tăi măreţi şi clari,

                        Să măsuri toate visele vieţii,

                        Simţind încet cum iarăşi redispari,

                        Să pari un fir de colb în raza vieţii,

                        Şi în părerea-i pe-un moment să pari,

                        Să fii ca şi când n-ai fi… între ieri

                        Şi mâni, o clipă… Oare ştii ce-mi ceri?

 

                        Ce-i omul de a căruia iubire

                        Atârni lumina vieţii tale-eterne?

                        O undă e, având a undei fire,

                        Şi în nimicuri zilele-şi dişterne.

                        Pământul dă tărie nălucirii,

                        Şi umbra-i drumul gliei ce s-aşterne

                        Sub pasul lui… Căci lutul în el creşte,

                        Lutul îl naşte, lutul îl primeşte.

 

                        Şi acest drum al pulberii, pieirii,

                        Ce ca pe-un plan l-am zugrăvit cu mâna,

                        Nimic fiind, l-am închinat muririi –

                        În van s-acoperă oprind ruina,

                        Nimic etern în tremurul sclipirii;

                        În van adun şi-şi grămădesc lumina

                        În cărţi şi scrisuri, şi în van ş-acaţă

                        De vis etern sărmana lor viaţă…

 

                        Şi tu ca ei voieşti a fi, demone,

                        Tu, care nici nu eşti a mea făptură;

                        Tu, ce sfinţeşti a cerului colone

                        Cu glasul mândru de eternă gură…

                        Cuvânt curat ce-ai existat, Eone,

                        Când Universul era ceaţă sură…?

                        Să-ţi numeri anii după mersul lunii

                        Pentr-o femeie? Vezi iubirea unei:

 

                        Într-adevăr, n-adânca depărtare

                        Văzu călări pe fată cu Florin.

                        Odată-n evii ochiul lui cel mare,

                        Şi sfânt, ş-adânc de lacrimi este plin,

                        Ce cad tăind nemărginirea-n mare,

                        Mărgăritari frumoşi şi mari devin.

                        Încet bătând din aripi, maiestos,

                        Geniul mândru se porneşte-n jos.

 

                        Cu faţa tristă le privi în urmă

                        Şi-ntinde mâna ca dup-orce-i dus.

                        În fundul lumii, unde apa scurmă

                        Al mării sân – acolo-o ar fi dus

                        Dacă-l iubea… Acuma plânsu-şi curmă:

                        „Fiţi fericiţi – cu glasu-i stins a spus –

                        Atât de fericiţi cât viaţa toată

                        Un chin s-aveţi: de-a nu muri deodată.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *