Fântâna

                        Pe cărarea înflorită care duce la fântână,

                        În ştergar şi în catrinţă, merge-o sprintenă română;

                        Ea la brâu-i poartă furcă şi la sân un pruncuşor,

                        Cu guriţa lui lipită de al laptelui izvor.

 

                        Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioare

                        Şi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.

                        Păsărelele împrejuru-i zbor voioase şi cântând,

                        Ea zâmbeşte şi tot merge, pruncuşoru-i sărutând.

 

                        Iată, ajunge la fântână, ş-acolo se întâlneşte

                        C-un drumeţ din lumea-ntreagă, care lung la ea priveşte,

                        Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la lumină

                        Şi vecinei sale-ntinde o cofiţă, albă, plină.

 

                        Româncuţa mulţămeşte, suflă-ncet peste cofiţă

                        Şi cu apa neîncepută udă rumena-i guriţă;

                        Iar drumeţul după dânsa bea, fugarul îşi adapă

                        Şi se jură că pe lume nu-i aşa de dulce apă.

 

Lasă un comentariu