Emmi

                        Când glasul Providenţei te-a rechemat în ceruri,

                        Ca să măreşti podoaba cereştilor misteruri,

 

                        O, fiică a Moldovei! o, suflet îngeresc!

                        O, floare trecătoare pe plaiul pământesc!

 

                        În ora de pe urmă a vieţuirii tale,

                        In mijlocul acelor ce te plângeau cu jale,

 

                        Tu, blândă radioasă, cu zâmbetul senin.

                        Primblând asupra lumii un ochi frumos şi lin,

 

                        Ai zis: „Eu plec, adio, pe calea veşniciei,

                        Dar vreau a fi cântată in limba armoniei.”

 

                        Ş-atunci, pe pragul morţii, la mine ai gândit,

                        La mine, ce duc jalea acelor ce-au murit!

 

                        O, dar, voi spune lumii cât fost-ai de frumoasă,

                        Iubită, iubitoare şi dulce şi duioasă!

 

                        Ce inimă-ngerească bătea în sânul tău

                        Cum alinai c-un zâmbet amarul cel mai greu!

 

                        Cum dulcea ta privire era încântătoare

                        Ca-n viforele iernii o zi de dulce soare,

 

                        Şi lumea va-nţelege că tu, spre cerul sfânt.

                        De mult erai menită să zbori de pe pământ!

 

                        O, soartă, lege crudă! o, taină-ngrozitoare!

                        De ce lumina pere? de ce copilul moare?

 

                        De ce în omenire aşa multe jeliri,

                        Ş-aşa de trecătoare, de scurte fericiri?

 

                        De ce să cadă crinul în zarea dimineţii?

                        De ce să moară Emmi în floarea tinereţii?

 

                        Lipsea Dumnezeu oare de îngeri lucitori?

                        Lipsea cerul de raze, de stele şi de flori?

 

                        Nu! însă tu, alb înger, aveai nalta menire

                        S-arăţi că trista moarte e pas la nemurire,

 

                        Că-n ora de pe urmă un suflet înzeit

                        Priveşte fără spaimă l-al vieţii asfinţit.

 

                        Şi că o frunte albă păstrează, ca în viaţă,

                        Frumseţea-i răpitoare chiar sub a morţii gheaţă…

 

                        O, fiică a Moldovei! trecut-ai ca un vis,

                        Şi raiul nemuririi în sânu-i te-a închis.

 

                        Dar câte flori frumoase răsar pe-a noastră cale,

                        Ne amintesc de tine şi ne cuprind de jale!

 

                        Şi câte păsărele cu dulce glasul lor

                        Şoptesc de blânda Emmi şi ne pătrund de dor!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *