Eco

                        Cu-ncetu-nserează şi stele izvorăsc

                        Pe-a cerului arcuri măreţe.

                        În umede lanuri de-albastru ceresc,

                        Merg norii cu hainele creţe

                        Şi stâncile rar

                        Ca stâlpii răsar,

                        Negriţi şi-ndoiţi de furtună

                        în lună.

 

                        Diamant e în aer, în codri – miros

                        Şi umbră adânc viorie;

                        Şi luna-i a cerului scurt argintos

                        Şi stele păzesc în tărie

                        Şi văile sunt

                        în aburi de-argint

                        Pierdute-ntr-al doinelor şuier

                        Din fluier.

 

                        Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc,

                        Din ceaţa pustie şi rece,

                        Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc,

                        Cu clipa gândirii se-ntrece

                        Şi calu-i turbat

                        Zbura necurmat,

                        Mânat ca de-a spaimelor zână

                        Bătrână.

 

                        Pe umeri de munte, din stânci de bazalt

                        Castelul de nalţă, se-ncruntă,

                        Şi-a murilor muche şi creştetu-i nalt

                        De nouri şi ani se încăruntă,

                        Dar astăzi e viu

                        Şi-n glas auriu

                        Răsună din umbra cea mare

                        Cântare.

 

                        În mii de lumini ferestrele-i ard,

                        Prin cari se văd trecătoare,

                        Prin tactul cântării pierdute de bard,

                        Ivindu-se umbre uşoare;

                        Trec albe ca-n vânt

                        Dulci neguri de-argint,

                        Palatul plutea în magie

                        Aurie.

 

                        Ca cerbul uimit ce prin creştet de stânci

                        E-urmat de săgeat-arzătoare,

                        Din căi năruite, din gârle adânci,

                        Fugarul în tropot răsare

                        Cu nara arzând

                        Cu coama pe vânt,

                        O dată-ncă pinten l-împunge

                        Şi-ajunge.

 

                        Iar tânărul sare uşor de pe el

                        Şi prundul sub pasu-i răsună.

                        Frumos ca din basme şi tras prin inel

                        Şi nalt ca şi bradul din lună,

                        C-un salt a suit

                        Al bolţii granit.

                        Urcat într-un arc de fereastră

                        Adastă.

 

                        Mantaua lui neagră în lună s-a întins

                        De pare-o perdea în fereastră

                        Şi gratii de fier a lui mână-a cuprins

                        Uitându-se-n sala cea vastă.

                        Pe stânci de bazalt

                        Stă calu-i înalt

                        Şi coama-i i-o umflă în lună

                        Furtună.

 

                        Sala-i ca aerul scăldat în soare,

                        Muiat de-a florilor suflet răcoare.

                        În ea frumoasele fiinţe albe

                        Par gânduri palide din visuri dalbe.

                        De-umărul junilor de reazim, zboară,

                        De raze umede ochii-s izvoare,

                        Ca-n vânt se leagănă zveltele poze

                        Prin păr ce flutură cununi de roze…

                        Şi beţi de muzică plutesc ca vântul,

                        Jocul e repede, încet e cântul

                        Şi pe când sufletul stă de beţie

                        Plutesc fiinţele… o vijelie…

                        Până ce aria dispare, trece…

                        O rază timidă în ziua rece.

                        Apoi perechile stând risipite

                        S-adun în grupele orânduite

                        Şi din amestecul de vise dalbe,

                        Din trecătoarele fiinţe albe,

 

                        Iese ca aria dintre suspine

                        Regina albelor nopţii regine,

                        Sau cum din zilele poetic june

                        A idealului iese minune.

                        Păru-i ca aurul faţa-ncadrează,

                        Cunună-n undele-i se furişează,

                        Se-ndoaie talia-i în albă haină

                        Parcă-i o timidă a nopţii taină.

                        Pe-o liră gingaşă şi argintie

                        Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie,

                        Prin blânde notele lirei de-amor

                        Glasul ei tremură dulce uşor:

 

                        Prin bolta ferestrei înguste

                        Mă uit într-al văilor rai,

                        Cum codrii în cale-i supune

                        Furtuna, copila de crai.

 

                        Prin păru-i de aur, coroană

                        Cu colţuri în fulger şi jar,

                        Ea apele-n cale-i aplană

                        Şi-ndoaie bătrânul stejar.

 

                        Prin poarta îngustă din murii

                        Grădinii, cetăţii-mi din stânci,

                        Cobor în adâncul pădurii

                        Unde-izvoarele murmur adânci.

 

                        Prin nourii rupţi trece luna

                        Şi-n sufletu-mi dor a pătruns.

                        Şi părul mi-l umflă furtuna

                        Şi ochii-mi se-neacă de plâns.

 

                        Doresc doar ca în fundul mării

                        Să mă ia cu sine-n sarai,

                        În nalte albastrele sale,

                        Furtuna, copila de crai.

 

                        Doresc ca să intru cu luna

                        În dome de nouri, ce pier –

                        Doresc cu popoare de stele

                        Să merg drumul mare din cer.

 

                        Ce caut eu nu vă ştiu spune,

                        Eu singură nu ştiu ce vreu,

                        Atât e de tainic ascunsă

                        Dorinţa în sufletul meu.

 

                        Mi-e ciudă pe frunza cuminte,

                        Pe vorbareţe valuri de râu,

                        Ele-mi spun ce doreşte-al meu suflet,

                        Ce singură eu nu ştiu.

 

                        Şi flori şi crengi şi stele

                        În ciuda mea taine îmi spun –

                        Ah! cum le-aş smulge pe toate

                        Să fac din ele cununi.

 

                        În codru o creangă se-ndoaie,

                        O poartă prin frunze, şi-n prag

                        Un chip cu ochi mari se iveşte –

                        Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

 

                        Un murmur feeric dezmiardă voios

                        A sălii tăcere senină.

                        Din bolta ferestrei arcată pompos

                        S-aude vibrând mandolină

                        Şi-un eco uşor

                        Petrece cu-amor,

                        Cu dulcea vibrare de strune,

                        Ce spune.

 

                        Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules

                        Din unde, din munte, din vale,

                        Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres

                        Alunecă-n cântecu-i moale

                        Ş-al coardelor grai,

                        Frumos ca din rai,

                        Amestecă-n vorbe de miere

                        Durere:

 

                        Sara pe deal buciumul sună cu jale,

                        Turmele-l urc – stele le scapără-n cale,

                        Apele plâng clar izvorând în fântâne –

                        Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

 

                        Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

                        Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,

                        Umezi se nasc stele pe bolta senină –

                        Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

 

                        Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

                        Streşini vechi, casele-n lună ridică,

                        Scârţăie-n vânt cumpăna de la fântână,

                        Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

 

                        Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

                        Vin de la câmp, toaca răsună mai tare –

                        Clopotul vechi împle cu glasul lui seara,

                        Sufletul meu arde d-iubire ca para.

 

                        Ah! în curând valea şi satu-amuţeşte,

                        Ah – în curând pasu-mi spre tine grăbeşte,

                        Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,

                        Ore întregi spune-ţi-oi cum îmi eşti dragă!

 

                        Te-i rezema, dulce copil, de-al meu umăr –

                        Şi fir cu fir păru-ţi aurit am să-l număr,

                        Ap-am să beau din a ta gură frumseţe,

                        Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândeţe.

 

                        Îmbrăţişaţi noi vom şedea la tulpină,

                        Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,

                        Ce-alături cresc dulci şi rotunzi ca şi rodii –

                        Stelele-n cer mişcă-auritele zodii.

 

                        Ne-om rezema capetele-unul de altul

                        Şi surâzând vom adormi sub înaltul,

                        Vechiul salcâm – astfel de noapte bogată

                        Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

 

                        ……………………………………………

 

                        Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,

                        De nouri grămezi se adună

                        Şi unul pe altul, măiestru urcat,

                        Ei par o cetate în lună.

                        Şi bolţile-n muri

                        Şi stâlpii sunt suri,

                        Lumina prin arc de fereastră

                        E-albastră.

 

                        În halele-albastre – înstelatele bolţi –

                        Te uiţi prin coloane de nouri

                        Şi luna ieşind dintr-a stâncilor colţi

                        Le împle cu mii de tablouri.

                        Lumina-i de-argint

                        în nouri s-a frânt

                        Şi se-ncheagă prin naltele dome

                        Fantome.

 

                        În hainele albe de neguri de-argint

                        Şi creţii de roze purpure,

                        Şi părul pe frunte cu stele e prins,

                        Ca îngerii albe şi pure –

                        Prin gene de nor,

                        Ca visuri strecor,

                        Ducând înstelata lor viaţă

                        Prin ceaţă.

 

                        Un şuier în noapte, prin codri, un vânt,

                        Un freamăt – şi totul dispare…

                        Şi nori se-ncreţesc risipiţi şi s-avânt.

                        În lună stau stâncile rare –

                        Iar junele-iubit

                        E-un brad putrezit

                        Pe trunchi de granit, pe ruine

                        Bătrâne.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *