Dumnezeu şi om

                        Cărţii vechi, roase de molii, cu păreţii afumaţi,

                        I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.

                        Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.

                        Triste ca aerul bolnav de sub murii afundaţi.

 

                        Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,

                        Te-am văzut născut în paie, faţa mică şi urâtă,

                        Tu, Christoase, o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,

                        Tu, Mario, stai tăcută, ţeapănă, cu ochii reci!

 

                        Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană

                        Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător…

                        Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător

                        Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană.

 

                        Însă sufletul cel vergin te gândea în nopţi senine,

                        Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.

                        Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,

                        Ridicând frumoasă, sântă, către cer a sale mâne.

 

                        În pădurile antice ale Indiei cea mare,

                        Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,

                        Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine

                        Închinând înţelepciunii viaţa lor cea trecătoare.

 

                        Dar un mag bătrân ca lumea îi adună şi le spune

                        C-un nou gând se naşte-n oameni, mai puternic şi mai mare

                        Decât toate pân-acuma. Şi o stea strălucitoare

                        Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

 

                        Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?

                        Fi-va visul omenirii grămădit într-o fiinţă?

                        Fi-va braţul care şterge-a omenimii neputinţă

                        Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

 

                        Va putea să risipească cea nelinişte eternă,

                        Cea durere ce-i născută din puterea mărginită

                        Şi dorinţa făr-de margini?… Lăsaţi vorba-vă pripită,

                        Mergeţi regi spre închinare la născutul în tavernă.

 

                        În tavernă?… în umilinţă s-a născut dar adevărul?

                        Şi în faşe d-înjosire e-nfăşat eternul rege?

                        Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege

                        Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul…

 

                        Sarcini de-aur şi de smirnă ei încarcă pe cămile

                        Şi pornesc în caravană după steaua plutitoare,

                        Ce în aerul cel umed, pare-o aşchie din soare,

                        Lunecând pe bolta-albastră la culcuşu-eternei mile.

 

                        Ş-atunci inima creştină ea vedea pustia-ntinsă

                        Şi pin ea plutind ca umbre împăraţi din răsărit,

                        Umbre regii şi tăcute ce-urmau astrul fericit…

                        Strălucea pustia albă de a lunii raze ninsă,

 

                        Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin

                        Povestind poveşti bătrâne, au văzut păstorii steaua

                        Cu zâmbirea ei ferice şi cu razele de neauă

                        Ş-au urmat sfinţita-i cale către staulul divin.

 

                        ……………………………………………………………

 

                        Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,

                        Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează…

                        De a veacului suflare a lui inimă e trează

                        Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om – nu Dumnezeu.

 

                        Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie –

                        Ieri ai fost credinţa simplă – însă sinceră, adâncă,

                        Împărat fuşi Omenirii, crezu-n tine era stâncă…

                        Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *