Dragoş

                        I

 

                        Dragoş, mândru ca un soare,

                        A plecat la vânătoare.

                        Ghioaga şi săgeata lui

                        Fac pustiul codrului!

                        Cerbul moare, urşii pier

                        Şi vulturii cad din cer…

                        Iată că-ntr-o dumbrăvioară

                        El zăreşte-o căprioară,

                        Fiară blândă de la munte,

                        Cu steluţă albă-n frunte

                        Şi corniţe subţirele

                        Şi copite sprintenele.

                        Căprioara cum îl simte

                        Lasă locurile strâmte,

                        Fuge, saltă, zboară, piere,

                        Ca un vis, ca o părere;

                        Iară Dragoş înfocat

                        O goneşte neîncetat.

                        Zi de vară cât de lungă,

                        Vânătorul o alungă,

                        Ş-amândoi se pierd de vii

                        În codri mereu pustii!

 

                        II

 

                        Iată, mări, că deodată

                        O poiană se arată,

                        Înverzită, înflorită

                        Şi de lume tăinuită.

                        Iar pe iarbă-n poieniţă

                        Cântă-o albă copiliţă,

                        Cu ochi dulci, dezmierdători

                        Şi cu sânul plin de flori.

                        Căprioara, cât o vede,

                        Zboară vesel, se repede

                        Şi îi cade la picioare

                        Pe-un covor de lăcrimioare.

                        Cât viteazul o zăreşte,

                        Pe loc stă şi se uimeşte!

                        Uită blânda căprioară

                        Şi săgeata ce omoară!

                        Uită draga vânătoare,

                        Uită lumea de sub soare!

 

                        III

 

                        „Copiliţă! zice el

                        Rezemat de-un stejărel.

                        Eşti tu zâna ăstui plai,

                        Sau o floare de la rai?”

                        „Dragoş, Dragoş, frăţioare,

                        Nu sunt zână, nu sunt floare,

                        Dar am suflet fecioresc

                        Şi Moldova mă numesc.

                        Mult e mult de când te-aştept

                        Să-mi alin dorul din piept,

                        Că de Domnul sunt menită

                        Ca să fiu a ta ursită!”

                        „O, Moldovo încântătoare,

                        Gingaşă fărmecătoare!

                        Iată, arcu-mi vitejesc

                        Lângă tine-l răsădesc,

                        Ca să deie până-n zori

                        Crengi cu frunze şi cu flori,

                        Şi cu-acele crengi frumoase

                        Să-mpletim cununi voioase,

                        Una ţie, una mie,

                        Pentru-a noastră cununie!”

 

                        IV

 

                        A doua zi ei plecară

                        Şi prin codri apucară,

                        Amândoi îmbrăţişaţi,

                        Cu flori mândre-ncununaţi.

                        Dealuri multe ei suiră,

                        Multe dealuri coborâră,

                        Până-n valea ce-nverzită,

                        De-un râu luciu răcorită.

                        Copiliţa-nveselea

                        Şi din gură-aşa grăia:

                        „Dragoş, Dragoş, frăţioare,

                        Lasă ochii tăi să zboare

                        Peste dealuri şi câmpii

                        Păscute de herghelii,

                        Peste văi, peste grădini

                        Unde zbor mii de albini,

                        Peste ape curgătoare

                        Şi dumbrăvi răsunătoare.

                        Cât pământ tu vei vedea,

                        E cuprins de zestrea mea!

                        Ş-acea dalbă de moşie

                        Toată-n veci a ta să fie,

                        Ca să fie-n veci scăpată

                        De o fiară-nfricoşată,

                        De un zimbru fioros

                        Care-o calcă-n sus şi-n jos.”

 

                        V

 

                        Bine vorba nu sfârşea,

                        Din râu iată că ieşea

                        Zimbrul aprig ca un zmeu,

                        Cu lungi coame ca de leu,

                        Şi cu coarne oţelite,

                        Şi cu aripi la copite.

                        Fiara cruntă şi turbată

                        Pleca fruntea lui cea lată

                        Şi sărind, mugind, da zor

                        Peste mândrul vânător.

                        Iară Dragoş s-aţintea

                        Şi, cel zimbru cum venea,

                        Ghioaga-n frunte-i arunca,

                        Fruntea-n două-i despica!

                        Apoi capul îi tăia,

                        Într-o lance îl punea

                        Şi pleca în veselie

                        Pe frumoasa lui moşie,

                        De păgâni să o ferească

                        Şi ca domn să o domnească!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *