Doina

                        Copilo, tu eşti gata

                        De-a pururea să plângi!

                        Şi când eşti tristă, Doino,

                        Tu inima ne-o frângi.

                        Dar nu ştiu cum, e bine

                        Când plângi, că-n urma ta

                        Noi plângem toţi, şi-amarul

                        Mai dulce ni-e aşa.

                        Şi toate plâng cu tine

                        Şi toate te-nţeleg,

                        Că-n versul tău cel jalnic

                        Vorbeşte-un neam întreg.

 

                        Pe fete-n faptul serii

                        Le-ntâmpini la izvor,

                        Tu singură stăpână

                        Pe sufletele lor.

                        Le-nveţi ce e iubirea

                        Şi râzi cu ochi şireţi,

                        Deodat-apoi te-ntuneci

                        Şi cântece le-nveţi:

                        Să cânte ziua-n luncă

                        Şi seara când se-ntorc,

                        Când triste-n pragul tinzii

                        Stau singure şi torc.

 

                        Când merg flăcăi la oaste

                        Cu lacrimi tu-i petreci

                        Şi stai cu ei, ţi-e milă

                        Să-i laşi pustii, să pleci.

                        Cântând le-aduci aminte

                        De-o fată din vecini,

                        De mame şi de-ogorul

                        Umplut acum de spini.

                        Şi când i-omoară dorul

                        Şi-n jurul tău se strâng,

                        Pui fluierul la gură

                        Şi cânţi, iar dânşii plâng.

 

                        E plin de oameni câmpul,

                        Tu, Doino, în rând cu ei.

                        Moşnegi şi oameni tineri

                        Şi tinere femei

                        Adună fânu-n stoguri

                        Şi snop din spice fac

                        Din scutece copilul

                        Când plânge-n săhăidac

                        Te duci şi-l joci pe braţe

                        Şi-l culci apoi pe sân,

                        Şi-i cânţi s-adoarmă în umbra

                        Căpiţelor de fân.

 

                        Din văi tu vezi amurgul

                        Spre culmi înaintând,

                        Pe coaste-auzi pâraie

                        Prin noapte zgomotând,

                        Şi-asculţi ce spune codrul

                        Când plânge ziua-ncet

                        Ah, toate, Doino, toate

                        Te fac să fii poet.

                        Şi, singură cu turma,

                        Privind pierdută-n zări

                        Spui munţilor durerea

                        Prin jalnice cântări.

 

                        Pe deal românul ară

                        Slăbit de-amar şi frânt.

                        Abia-şi apasă fierul

                        În umedul pământ.

                        Tu-l vezi sărman, şi tremuri

                        Să-l mângâi în nevoi.

                        Şi mergi cu el alături

                        Cântând pe lângă boi.

                        Iar bieţii boi se uită

                        Cu milă la stăpân

                        Pricep şi ei durerea

                        Sărmanului român.

 

                        Eu te-am văzut odată

                        Frumoasă ca un sfânt,

                        În jur stăteau bătrânii

                        Cu frunţile-n pământ.

                        Cântai, ca-n vis, de-o lume

                        Trăită-ntr-alte vremi,

                        De oameni dragi, din groapă

                        Pe nume vrând să-i chemi.

                        Şi-ncet, din vreme-n vreme,

                        Bătrânii-n jur clipeau

                        Şi mânecile hainei

                        La ochi şi le puneau.

 

                        Dar iată! Cu ochi tulburi

                        Tu stai între voinici,

                        Te văd cum juri şi blestemi

                        Şi pumnii ţi-i rădici!

                        Pribegi de bir şi clacă,

                        Copii fără noroc,

                        Tu-i strângi în codru noaptea

                        Sub brazi pe lângă foc.

                        Şi cânţi cu glas sălbatec,

                        Şi-n jur ei cântă-n cor

                        Cântări întunecate

                        Ca sufletele lor.

 

                        Când ştii haiduci în codru

                        Te prinzi cu ei fărtat,

                        Li-arăţi poteci ascunse,

                        Pe stânci le-aşterni tu pat.

                        Când pun picioru-n scară,

                        Ţii roibul lor de frâu;

                        Grăbit, când prind ei puşca,

                        Scoţi plumbii de la brâu:

                        Iar când ochesc, cu hohot

                        Tu râzi, căci plumbii moi

                        S-au dus în piept de-a dreptul

                        Spurcatului ciocoi.

 

                        Ai tăi suntem! Străinii

                        Te-ar pierde de-ar putea;

                        Dar când te-am pierde, Doino,

                        Ai cui am rămânea?

                        Să nu ne laşi, iubito,

                        De dragul tău trăim:

                        Săraci suntem cu toţii,

                        Săraci, dar te iubim!

                        Rămâi, că ne eşti doamnă

                        Şi lege-i al tău glas,

                        Învaţă-ne să plângem

                        C-atât ne-a mai rămas!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *