Din valurile vremii…

                        Din valurile vremii, iubita mea, răsari

                        Cu braţele de marmură, cu părul lung, bălai –

                        Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri –

                        Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

                        Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

                        Femeie între stele şi stea între femei

                        Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,

                        În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.

 

                        Cum oare din noianul de neguri să te rump,

                        Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

                        Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,

                        Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o înec

                        Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,

                        Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.

 

                        Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

                        Şi umbra ta se pierde în negurile reci,

                        De mă găsesc iar singur cu braţele în jos

                        În trista amintire a visului frumos…

                        Zadarnic după umbra ta dulce le întind

                        Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *