Din străinătate

                        Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,

                        Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,

                        Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

                        L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.

 

                        Şi inima aceea, ce geme de durere,

                        Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,

                        E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,

                        E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.

 

                        Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

                        Scăldată în cristalul pârăului de-argint,

                        Să văd ce eu atâta iubeam odinioară

                        A codrului tenebră, poetic labirint;

 

                        Să mai salut o dată colibele din vale,

                        Dorminde cu un aer de pace, liniştiri,

                        Ce respirau în taină plăceri mai naturale,

                        Visări misterioase, poetice şoptiri.

 

                        Aş vrea să am o casă tăcută, mititică,

                        În valea mea natală, ce undula în flori,

                        Să tot privesc la munte în sus cum se ridică,

                        Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori.

 

                        Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare,

                        Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut,

                        Ce auzi odată copila-mi murmurare,

                        Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut.

 

                        Melodica şoptire a râului, ce geme,

                        Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor,

                        Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme,

                        Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor.

 

                        Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată

                        În patria-mi iubită, în locul meu natal,

                        Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată

                        Visările juniei, visări de-un ideal.

 

                        Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire,

                        Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori,

                        Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire,

                        În visuri fericite m-ar duce către nori.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *