Din adâncimi

                        Din adâncimi fără de margini

                        A răsărit pe cer o stea;

                        Şi trişti, nemişcători de-a pururi

                        Aprinşii sori priveau la ea.

 

                        De la-nceput, de când e lumea,

                        Izbită ea prin spaţii reci

                        Se duce-ntr-una, se tot duce

                        Şi se va duce-n veci de veci.

 

                        Se scuturau, gemând prin noapte,

                        Din visuri deşteptaţii sori

                        Ca să-şi mai scuture urâtul,

                        Să alunge-ai frigului fiori.

 

                        Şi se uitau cu jale-n drumul

                        Pierdutului drumeţ acum –

                        O, de-ar putea şi ei vreodată

                        Să alerge-n veci pe-acelaşi drum.

 

                        Căci ei de la-nceputul lumii

                        Stau solitari în gol aşa,

                        Şi-n lungul cel de veci al vremii

                        Ei tot pe-acelaşi loc vor sta.

 

                        Dar nu ştiau că steaua-n treacăt

                        Îşi plânge-amarul ei noroc,

                        Că, de-obosită, pizmuieşte

                        Pe cei ce stau etern în loc.

Lasă un comentariu