De ce să mori tu?

                        Tu nu eşti frumoasă, Marta, însă capul tău cel blond

                        Când se lasă cu dulceaţă peste pieptu-ţi ce suspină,

                        Tu îmi pari a fi un înger ce se plânge pe-o ruină.

                        Ori o lună gânditoare pe un nour vagabond.

 

                        Astfel treci şi tu prin lume… ca un basmu de proroc!

                        Eşti săracă dar bogată, eşti mâhnită dar senină!

                        Ce să plângi? De ce să mori tu? Ce poţi oare fi de vină

                        Dacă faţa ţi-e urâtă, pe când anii-ţi sunt de foc.

 

                        Când ai şti tu cât simţirea-ţi şi privirea-nduioşată

                        Cât te face de plăcută şi de demnă de iubit,

                        Tu ai râde printre lacrimi şi-ai ascunde negreşit

                        În cosiţa ta de aur faţa-ţi dulce şi şireată.

 

                        Altele sunt mai frumoase, mult mai mândre, mai bogate,

                        Dar ca marmura cea rece nu au inimă defel.

                        Pe când tu!… eşti numai suflet. Eşti ca îngerul fidel

                        Ce pe cel care iubeşte ar veghea-n eternitate.

 

                        Şterge-ţi ochii, blondă Marta… ochii-ţi negri… două stele

                        Mari, profunzi ca vecinicia şi ca sufletu-ţi senin.

                        O, nu ştii cât e de dulce, de duios şi de divin

                        De-a te pierde-n ochii-aceştia străluciţi în lacrimi grele.

 

                        O, surâzi, surâzi odată! Să te pot vedea… o sântă,

                        O martiră ce surâde printr-a lumii dor şi chin,

                        Pe când ochiul ei cel dulce şi de lacrimi încă plin

                        Se ridică pentr-o rugă către bolta înstelată.

 

                        Ai surâs?!… O! eşti frumoasă… înger eşti din paradis

                        Şi mă tem privind la tine… căci ţi-o jur: nu m-aş mira

                        Dac-ai prinde aripi albe şi la ceruri ai zbura,

                        Privind lumea cea profană cum se pierde în abis.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *