De-aş muri ori de-ai muri

                        C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.

                        Privire în privire şi sân la sân trăim,

                        Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă

                        Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

 

                        Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,

                        Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi

                        Şi-o să petrec în pace prin lumile de soare,

                        în care-oi dăinui?

 

                        Nu, nu, copilă scumpă!… De-i auzi în noapte,

                        Când vei veghea în rugă la candela de-argint,

                        De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte

                        Te-atinge aiurind,

 

                        De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,

                        Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,

                        Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,

                        La tine, înger, vin!

 

                        Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă

                        Prin oalele uitate de veştejite flori,

                        Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,

                        Ochii tăi gânditori.

 

                        Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,

                        O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?

                        O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină

                        în rece zborul său?

 

                        Înger venit din ceruri, oi plânge al tău nume,

                        L-oi semăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,

                        Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume

                        în nopţi ce stau pe loc.

 

                        Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,

                        Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,

                        Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute –

                        Prin nourii din cer.

 

                        Pân-ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,

                        Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun’

                        Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,

                        Cu dorul ei nebun.

Lasă un comentariu