De-aş muri ori de-ai muri

                        C-o bucurie tristă te ţin acum în braţe.

                        Privire în privire şi sân la sân trăim,

                        Şi gura ta-mi surâde, şi ochii tăi mă-nvaţă

                        Când ţinem fericirea pe sân cum s-o iubim.

 

                        Dar de-oi muri vreodată, copilă gânditoare,

                        Crezi c-o să-ncet din stele mai mult a te iubi

                        Şi-o să petrec în pace prin lumile de soare,

                        în care-oi dăinui?

 

                        Nu, nu, copilă scumpă!… De-i auzi în noapte,

                        Când vei veghea în rugă la candela de-argint,

                        De-i auzi cum tristă aripa unei şoapte

                        Te-atinge aiurind,

 

                        De-i auzi vreo arpă sfărmată, plângătoare,

                        Vuind ca jalea neagră ce geme prin ruini,

                        Să ştii că prin a nopţii de întuneric mare,

                        La tine, înger, vin!

 

                        Şi să-mi deschizi fereastra, să trec o boare sântă

                        Prin oalele uitate de veştejite flori,

                        Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălindă,

                        Ochii tăi gânditori.

 

                        Dar de-i muri tu, înger de palidă lumină,

                        O, ce m-aş face-atuncea, mărite Dumnezeu?

                        O să te plâng cu vântul ce fluieră-n ruină

                        în rece zborul său?

 

                        Înger venit din ceruri, oi plânge al tău nume,

                        L-oi semăna-n flori palizi şi-n stelele de foc,

                        Cânta-te-aş ca şi râul cel scuturat de spume

                        în nopţi ce stau pe loc.

 

                        Şi aş primbla durerea-mi pe mări necunoscute,

                        Prin stânci ce stau în aer, prin munţi cu cap de fier,

                        Prin selbele bătrâne şi prin pustii tăcute –

                        Prin nourii din cer.

 

                        Pân-ce bătrân şi palid, cu cap pleşuv ca stânca,

                        Aş rumpe de pe liră-mi coarde ce nu mai sun’

                        Şi aş culca în piatră inima mea adâncă,

                        Cu dorul ei nebun.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *