Dacă treci râul Selenei…

                        Dacă treci râul Selenei se face pare că seara

                        Deşi-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ţine.

                        E-o sară frumoasă – adormită deşi este ziuă.

                        Aerul e vioriu, miroasele florilor mândre;

                        Adormitor se ridică din oştile florilor mândre;

                        Într-un codru măreţ, unde arbor legat e de arbor,

                        De liane ce spânzură-n aer snopii de flori,

                        Unde prin vechii copaci-şi fac albinele stupii sălbateci,

                        Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare,

                        Cu de ghirlande uriaşe copaci, din a lor rădăcini

                        Până la vârfii din nori cu liane încolăciţi-s,

                        Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă.

                        Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă şi verde

                        Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină.

                        Mari cireşi cu boabele negre, cu frunza lor verde,

                        Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe,

                        Meri, cu merele roşii ca faţa cea dulce a-Aurorei,

                        Mişcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade;

                        Iară pe marginea mândrei grădini înălţată-i în huciuri

                        Viţa de vie cu frunza întoarsă ce umbră doreşte

                        Şi cu strugurii vineţi şi galbeni ce umflaţi stau în soare.

                        Vineţi cu brumă sunt unii, iar alţii cu boabele galbene c-aurul,

                        Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori şi lumini.

                        Iară albine din bobiţe crăpate sorb lamura mierii;

                        Iar în mijloc de grădini, într-o luncă de verzi portocale

                        Nalţă-se ca într-un flor învelit palatul Selenei.

                        Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălţate

                        Şi cerdacuri în aer – ţinut de-argintoase columne

                        Şi în trei caturi se-nalţă palatul cu mii de ferestre

                        Mari şi boltite prin care pătrunde-o lumină albastră;

                        Şi prin bolţi de ferestre se văd argintoase coloane,

                        Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua,

                        Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru,

                        Codri de basme cu arbori vrăjiţi şi cu albe cerboaice,

                        Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune:

                        Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri

                        Pe umeri în jos, umflat cu dulce de miroase şi cântec,

                        Care tremură-n veci în aerul fin al serei.

                        D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,

                        Mâinile albe de ceară se joacă cu cozile blonde

                        Şi cu mărgeanul ce cade pe sâni şi cu creţii de mantă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *