Cu pânzele-atârnate

                        Cu pânzele-atârnate

                        În linişte de vânt,

                        Corabia străbate

                        Departe pe pământ.

                        Iar stolul rândunelelor

                        Trece-ntre cer şi mare…

                        O, stelelor, stelelor,

                        Nemuritoare,

                        De ce şi voi nu vă luaţi

                        Pe-ale lor urme oare?

 

                        De ce mă întristează

                        Că valurile mor,

                        Când altele urmează

                        Rotind în urma lor?

                        De ce căderea florilor

                        Ş-a frunzelor ne doare?

                        O, norilor, norilor,

                        Şti-veţi voi, oare,

                        De ce rămân atâtea-n veci

                        Şi numai omul moare?

 

                        În cer întotdeauna

                        Urmăm al nostru mers,

                        Ca soarele şi luna

                        Rotind în univers.

                        Un crez adânc pătrunde-va

                        De-a pururi omenirea

                        Că undeva, undeva

                        E fericirea:

                        Şi toţi aleargă după ea:

                        N-o află nicăirea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *