Crăiasa zânelor

                        Orcanul însuşi stă domol

                        Şi-n gânduri dulci se pierde,

                        Când zânele cu pieptul gol

                        Răsar pe lunca verde.

                        Uşoare, ca de neguri, fug

                        Prin liniştea adâncă,

                        Obrajii lor, ca flori de rug,

                        Sunt nesărutaţi încă.

 

                        Vezi tu departe-n Răsărit

                        Aprins lucind ca focul

                        Palatul lor? Împrejmuit

                        Cu zid d-argint e locul:

                        Acolo ele-n veci nu mor

                        Şi vara-n veci nu moare,

                        Iar ele-şi au crăiasa lor

                        Şi toate sunt fecioare.

 

                        La ţara lor nici zmei n-ajung!

                        Dar într-o zi, la poartă,

                        Bătu, de drumul greu şi lung,

                        Slăbită şi mai moartă,

                        O fată de-mpărat, cerând

                        Un loc de mas, sărmana,

                        Şi se ruga milos de blând,

                        Şi cum te cheamă? Ana.

 

                        Eu nu pot, Ano, să-ţi descui;

                        Acest drept al meu nu e.

                        Crăiesei noastre am să-i spui

                        Să vie să-ţi descuie.

                        P-un nor de aur lunecând

                        A zânelor crăiasă

                        Venea cu părul râurând,

                        Râu galben de mătase.

 

                        Crăiasa-n purpur şi-n smarald

                        S-ascunde, nu s-ascunde,

                        Străbaţi cu ochii viul cald

                        Al formelor rotunde.

                        Ard flăcări ochii ei crăieşti

                        Cum stă la zid plecată;

                        Descui. Dar eu mă tem că eşti

                        Fecior! Ba nu: sunt fată!

 

                        Şi dându-i zânele-adăpost

                        Trăia cu ele soră.

                        Dar într-o zi a fost ce-a fost

                        Că nu s-a duc la horă

                        Şi-având inel, ea se juca

                        Stând singură-ntr-o vale:

                        Pe-acolo doamna se plimba

                        Şi-a dat de Ana-n cale.

 

                        Ce ai tu, Ano? Uite ce-i!

                        Crăiasa schimbă feţe,

                        Că n-a văzut în viaţa ei

                        Inel, şi ce mândreţe!

                        Din piatra tronului din rai

                        Cioplit în flori măiestre,

                        El singur unui fiu de crai

                        D-ajuns i-ar fi fost zestre.

                        Şi cum îi zici? Inel îi zic!

                        Pe degetul suleget

                        Al zânei pus, pe cel mai mic,

                        Crescut părea pe deget.

                        O, dă-mi-l mie! drăgălaş

                        Se roagă ea-mbătată.

                        Ţi-l dau, stăpâno, de mă laşi

                        Să te cuprind o dată!

 

                        Crăiasa-n veselia ei

                        Cu grabă se-nvoieşte:

                        Mă strângi la piept, şi-atâta ce-i?

                        Şi pieptul Anei creşte,

                        Şi cum întinde braţul drept

                        Mai viu îi bate pieptul

                        Şi tremură, strângând la piept

                        Pe doamnă-sa cu dreptul.

 

                        Atâta ce-i? Dar m-a durut!

                        Să nu pui mâna stângă!

                        Şi-n urmă zâna s-a zbătut

                        Că prea mult vrea s-o strângă.

                        Aşa fac şi copiii-n joc

                        Când nu-şi înţeleg vrerea,

                        Dar zânei i-a părut d-atunci

                        Că i-a slăbit puterea.

 

                        A doua zi, sub umbre rare

                        De pom cu floarea albă,

                        Făcea, având mărgăritare,

                        Dintr-înşii Ana salbă.

                        Crăiasa vine iar. Zărind

                        Frumoasa jucărie,

                        Aprinşii-i ochi mai mult s-aprind

                        Să aib-acea mândrie.

 

                        Ce-i asta? Salbă! Ard răzleţ

                        Mărgeanuri roşii-n pară,

                        Şi n-ai fi dat d-ajunsul preţ

                        Al salbei, dând o ţară.

                        Şi cui o dai tu? pătimaş

                        Zâmbind crăiasa-ngână:

                        Ţi-o dau şi ţie, de mă laşi

                        Să te sărut, stăpână!

 

                        Pe nimeni ea n-a sărutat,

                        Ori poate flori şi fluturi,

                        Dar pentru salbă i-ar fi dat

                        Şi-o sută de săruturi.

                        Aşa fac doi copii în joc,

                        Când nu-nţeleg ce-i jocul,

                        Dar zânei i-a părut d-atunci

                        Că i-a pierit norocul.

 

                        A treia zi, privind în lac

                        Copila, ca-n oglindă,

                        Cerca şi nu putea pe plac

                        Un brâu pe trup să-şi prindă.

                        Crăiasa vine iar. Grăbit

                        S-a încins atunci crăiasa,

                        Şi cât de strâns i s-a lipit

                        De caldul trup mătasea!

 

                        Ea bate-n palme, vede-n lac

                        Că strânsă-i stă mai bine;

                        Rotunde, ca un cap de mac,

                        Stau sânurile pline,

                        Mai naltă pare, şi-n umblat

                        Mlădie ca o vargă,

                        Ea simte cât de rău i-a stat

                        În haina ei cea largă.

 

                        Şi ochii-i otrăviţi de dulci

                        La brâu sălbatici cată.

                        Ţi-l dau, cu tine de mă culci

                        Alăturea o dată!

                        Dar, Ano, pentru ce nu-mi cei

                        Altceva, că am eu multe!

                        Nu vreau! Şi-n urmă asta ce-i?

                        De ce să n-o asculte?

 

                        Ştiţi voi povestea, când un fiu

                        De împărat odată,

                        În piept cu dor turbat de viu,

                        S-a îmbrăcat în fată,

                        Şi-având în loc de paloş fus,

 

                        Şi-n loc de coif năframă,

                        Pe pieptul tânăr el şi-a pus

                        Altiţă-n loc de-aramă?

 

                        El stă pe tron, şi lângă el

                        Ce trist crăiasa plânge!

                        Cu mâna ei cea cu inel

                        Rupându-şi salba, strânge

                        Genunchii lui, ea stă-n genunchi!

                        Şi brâul şi-l dezleagă,

                        Şi păru-i desfăcut mănunchi

                        Îi umple faţa-ntreagă.

 

                        Eu toate, toate le-am pierdut!

                        Şi Dumnezeu mă piardă

                        Din ochii lui, că te-am crezut!

                        El râde şi-o dezmiardă:

                        Acum nu-i timp să te boceşti;

                        Tu vii cu mine-acasă;

                        Crăiasă dacă nu mai eşti,

                        Vei fi împărăteasă!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *