Cositul

                        Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte,

                        Ş-un râu falnic de lumină se revarsă peste munte.

                        Iarba coaptă străluceşte, ea se clatină la vânt,

                        Ş-a ei umbră lin se mişcă în dungi negre pe pământ.

 

                        Iată, vin cosaşii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă

                        Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă.

                        Unii brazdele răstoarnă, în căpiţi alţii le-adună,

                        Le clădesc apoi în stoguri şi cu stuh le încunună.

 

                        Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tăinuită,

                        Unde umbra pare verde şi de flori e-mbălsămită,

                        Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător.

                        Din căpiţă în căpiţă dumbrăveancă saltă-n zbor.

 

                        Un flăcău, cosind deoparte, lângă-o tufă de sulcină,

                        Vede iarba încâlcită, frântă pe la rădăcină.

                        „Ce să fie? Cuib de fiară? O! minune!” zice el,

                        Şi, zâmbind, se pleacă iute de culege… un cercel!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *