Confesiune

                        Aci este lumea… de-o sfărâm – e sfărâmată.

                        De sfărâm pe vecie acest idol de lut

                        Eterna pace-ntinde imperiul ei mut

                        Şi soarele pe ceruri se-nchide ca o rană

                        Ce arde-n universul bolnav de viaţă vană.

                        Şi marea tace-nceată; cântau strigoi; mişcare;

                        O noapte condensată, în veci nepieritoare,

                        Ca noaptea din sicrie, din groapă, din caverne –

                        Povestea liniştită a morţii cei eterne…

                        Nu vezi că deşi chipu-mi arat-a fi de gheaţă,

                        Un vis al meu căldura-i, lumina şi viaţa?

                        V-am înşelat, nemernici, v-am închegat în vreme,

                        V-am aruncat în viaţă plecaţi sub anateme

                        Să vă urâţi din leagăn, să v-omorâţi în vain,

                        V-am semănat în spaţiu pe voi sămânţa Cain,

                        Să curăţ am vrut sânu-mi de tot ce-i crud, spurcat

                        Şi pentru voi anume creai al vieţii iad.

                        Şi să vă-nşele vecinic l-am îmbrăcat frumos

                        Cu nopţi senine-n stele, cu soare auros.

                        În sâmburii durerii eu pus-am fericire,

                        În vicii am pus miere şi în păcat zâmbire.

                        Tot ce-aspiraţi în lume, toate-au acelaşi fine.

                        În mantie de rege m-am îmbrăcat pe mine

                        Şi de vă-ntindeţi mâna dup-a mea umbra-avară,

                        Las mantia să-mi cadă şi mă revedeţi iară.

                        Coroană, aur, glorii, cântare şi comori,

                        Istorie şi nume, iubire şi onori

                        Sunt basmele ce-nconjur, râzânde, chipul meu:

                        Atingeţi-le numai şi veţi vedea că-s… eu.

                        Din frazele istoriei mirosul meu v-atinge…

                        Am zugrăvit în ochii-ţi semănături de stele.

                        Moarte şi nemurire sunt numai umbre a mele.

 

                        Ca să vă-nşel privirea am născocit eu timpul.

                        El vă arată iadul, imperiul, Olimpul

                        Şi cu mândrie poartă a veciniciei mască

                        Când mama lui e-o clipă, care când stă să-l nască

                        Îl şi ucide. Totuşi, în clipa suspendată,

                        Dacă din noapte-eternă o fiinţă se arată,

                        El vede cer şi stele, oceanul, universul;

 

                        El nu-mi zăreşte ochii, el nu-mi aude mersul

                        Ce-l sperie – trecutul – gigant cu visuri sumbre.

                        Viitorul gol, nimica şi umbra unei umbre.

                        A clipelor cadavre din cărţi el stă s-adune,

                        În petice de vreme cătând înţelepciune.

                        Ce înţeles au ele… ce este a lor fire?

                        Nimicnicie, umbră, mizerie, pieire.

 

                        Nu vrei s-asculţi de mine. – Nu ştii s-asculţi. – Mi-e milă.

                        Nu este dat ca omul cel muritor, în silă

                        Să poarte-n a lui suflet confesia-mi cumplită,

                        Să ducă-n piept durerea – aceea ce menită

                        A fost ca să o poarte o omenire toată,

                        Prea grea pentru un om e… ea trebuie sfărmată

                        În mii bucăţi, ca astfel să o puteţi purta.

                        Nefericite iată confesiunea mea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *