Chindia

                        Stau acum pe-o buturugă

                        Şi mă uit prin văi,

                        Nu-i mai mult decât de-o fugă

                        Până-n deal: şi parcă-i oaste

                        Cum se văd în şir de coaste

                        Sutele de clăi.

 

                        Împrejurul meu învie

                        Toate câte sunt,

                        Ce de joc şi veselie

                        Când e soarele la toacă!

                        Iată-le, sărind la joacă

                        Undele de vânt.

 

                        Una printre clăi s-ascunde;

                        Umblă pe furiş,

                        După ea mai multe unde, Fuge care mai de care,

                        Dar, cotind, gonita sare

                        Repede-n tufiş.

 

                        Toate-n câmp acum s-adună

                        Crângul răscolind

                        Iar frunzişul sună, sună!

                        Dar pe când aleargă ceata,

                        Iat-o, din tufiş, şireata,

                        Iese hohotind.

 

                        Ies, cu capul dat pe spate,

                        Soaţele-i spre văi;

                        Răzvrătesc, întunecate,

                        Brazdele de fân, se-ncurcă

                        Printre spini şi iarăşi urcă

                        Coasta, printre clăi.

 

                        Şi mereu aşa colindă

                        Dealurile-ntregi.

                        Şi-n sfârşit, când e s-o prindă

                        Toate cad pe ea deodată,

                        Din grămada-ncăierată

                        Nu le mai alegi.

 

                        Multe guri acum se-ngaimă,

                        Vălmăşag nespus;

                        Paiele de câmp, de spaimă,

                        În vârtej acolo prinse

                        Se rotesc şi joacă-mpinse,

                        Se ridică-n sus.

 

                        Liniştite-n urmă toate

                        Tac şi stau pe loc.

                        Nu ştiu, de-obosite, poate.

                        Ori aleg prin Ugă-Bugă

                        După cine să mai fugă

                        Într-al doilea joc.

 

                        Că-n curând încep să salte

                        Pe sub tei; şi cern

                        Flori de tei din crengi înalte.

                        Loc făcându-le să treacă,

                        Ierbi şi flori pe câmp s-apleacă,

                        Spicele s-aştern.

 

                        Iar din tei, privind la ele,

                        Ispitiţi de joc,

                        Nişte pui de rândunele

                        Şi-au uitat mâncarea-n gură:

                        Jocul ăsta nu-l ştiură!

                        Cerule, fă loc!

 

                        Unu-ncepe acum să-şi bată

                        Aripile-n vânt,

                        Iată-i toţi acum deodată

                        Ciripind în zări senine:

                        Iar pe sus pe acolo-i bine,

                        Nu ca pe pământ!

 

                        Şi se încinge-o veselie,

                        Toate sar mereu,

                        Flori şi ierburi din câmpie,

                        Vânt şi flori şi rândunele –

                        Vesel, de-aş putea cu ele

                        M-aş juca şi eu!

 

                        Gâtul mierlele întinzându-l

                        Nici nu mai ajung

                        Să răsufle, – aşa li-e gândul

                        La ce văd, la câte-ascultă,

                        Şi-n uimirea lor cea multă

                        Şuieră-ndelung.

 

                        Veveriţa, de mirare,

                        Când e-n vârf de fag,

                        Când p-un ram, când pe-altul sare,

                        După cum mai bun e locul

                        Printre crengi să vadă jocul

                        Cel aşa de drag.

 

                        Iată-i iepurii, nebunii

                        Coarne-n cap îşi pun,

                        Stau în două labe unii,

                        Alţii peste cap s-aruncă,

                        Sturzii hohotesc pe luncă,

                        Şi, de râs nebun,

 

                        Pitpalacu-n grâu sughiţă

                        Iar nepoţii lui

                        După mama cea pestriţă,

                        Mai pestriţi ca ea la pene,

                        Sprinteni fug prin buruieni

                        Doisprezece pui.

 

                        Şi mereu se-ncinge jocul,

                        Până pe-nserat –

                        Şi e plin de râset locul,

                        Plin de cântec deal şi vale.

                        Câte-un nor drumeţ pe cale,

                        Galben de mirat,

 

                        Stă pe loc acolo-n naltul

                        Cerului, privind.

                        Plec-apoi. Dar vine altul.

                        Nu ştiu ce gândeşte norul,

                        Dar atotstăpânitorul

                        Soare-n cer, zâmbind,

 

                        Ca un moş privind nepoţii,

                        Zice: „Aşa băieţi!

                        Veseli şi la joc cu toţii!

                        Pentru asta-mi place mie

                        Truda mea de-o veşnicie

                        Să tot nasc vieţi!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *