Ce s-alegea de noi, a mea nebună…

                        Ce s-alegea de noi, a mea nebună,

                        De ne-ntâlneam demult cu-aşa iubire?

                        Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,

                        Sau eu muream de-atâta fericire.

 

                        Viaţa mea cea strălucită

                        De ochii tăi cei de copil

                        Era cu zgomot şi-nflorită

                        Precum e luna lui april.

 

                        Şi-n astă înflorire zgomotoasă

                        Noi ne-am fi fost atât… atât de dragi…

                        Cu toane multe, tu, ca o crăiasă,

                        Iar eu – de tine lacom – ca un pagi.

 

                        Acum ca-n toamna cea târzie

                        Un istovit şi trist izvor,

                        Asupra-i frunzele pustie

                        A noastre visuri cad şi mor.

 

                        Şi de nimica astăzi nu-mi mai pasă,

                        Nu cer nimic din lume, nici aştept.

                        Mă mir de ce cu strângeri dureroase

                        Sărmana inimă mai bate-n piept.

 

                        În văduvire şi eclipsă,

                        Eu anii mei îi risipesc,

                        Simţind în suflet pururi lipsă

                        De chipul tău dumnezeiesc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *