Ce s-alegea de noi, a mea nebună…

                        Ce s-alegea de noi, a mea nebună,

                        De ne-ntâlneam demult cu-aşa iubire?

                        Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,

                        Sau eu muream de-atâta fericire.

 

                        Viaţa mea cea strălucită

                        De ochii tăi cei de copil

                        Era cu zgomot şi-nflorită

                        Precum e luna lui april.

 

                        Şi-n astă înflorire zgomotoasă

                        Noi ne-am fi fost atât… atât de dragi…

                        Cu toane multe, tu, ca o crăiasă,

                        Iar eu – de tine lacom – ca un pagi.

 

                        Acum ca-n toamna cea târzie

                        Un istovit şi trist izvor,

                        Asupra-i frunzele pustie

                        A noastre visuri cad şi mor.

 

                        Şi de nimica astăzi nu-mi mai pasă,

                        Nu cer nimic din lume, nici aştept.

                        Mă mir de ce cu strângeri dureroase

                        Sărmana inimă mai bate-n piept.

 

                        În văduvire şi eclipsă,

                        Eu anii mei îi risipesc,

                        Simţind în suflet pururi lipsă

                        De chipul tău dumnezeiesc.

Lasă un comentariu