Carol IX

                        La Saint-Germain de mult s-a dat

                        Signal, că s-a deschis de-acum mormântul.

                        În sânge Noaptea şi-a scăldat vestmântul,

                        Să-l pună giulgiu pe morţi. Şi spintecat

                        De plumbi, gemea Parisul, cum în sânge

                        Un laş rănit să-ntinde şi să strânge

                        Cu răcnet zvârcolind mişelu-i trup,

                        Când dinţii lui cei plini de spumă rup

                        Din putreda lui rană.

 

                        Şi-n vreme ce Parisul, plin

                        De fum, murea, nepregătit să moară,

                        Carol în Toullerii cânta-n vioară

                        Încet şi plângător, un cald suspin

                        Ca ruga unei mame la mormântul

                        Copiilor. Simfonic sună cântul;

                        Iar ochii lui zâmbesc de-un cald fior,

                        Dar tot mai mult îşi pierd seninul lor

                        Strângând în ei furtuna.

 

                        Sarcastic coardele vibrând

                        Sub mâna cea cu joc îndemânatic

                        Gemeau acum scârbos, urlau sălbatic,

                        Şi-artistul lor urla şi ci, râzând

                        – „S-aduci pe Enric!” strigă el şi lasă

                        Vioara lângă el pe-un colţ de masă,

                        „Pe Enric, mai curând! Nu pot cânta!”

                        Plimbându-se grăbit, el aştepta.

                        Şi-n urmă vine Enric.

 

                        „Ce-i asta, Sir? Aud de-un ceas

                        Trosniri de puşti şi răcnete nebune;

                        Eu simţ miros de sânge. Rege, spune!

                        Şi eu stau prins, de ce?” Atunci a tras

                        Perdelele şi, deschizând fereastra,

                        Carol a hohotit: „Mă-ntrebi ce-i asta?

                        Sunt câni ce mor pe drum, sunt hughenoţi;

                        Eu vreau să scap de ei, să piară toţi

                        Pricepi ce-i asta Enric?”

 

                        Cu paşii largi şi tremurând

                        Ca o moul beat de-o clipă bestială,

                        Carol trecea înviforat prin sală,

                        Şi-n urmă piept la piept cu Enric stând

                        L-a prins de braţ: „Şi tu, de care lege?

                        Eşti hughenot şi tu, aşa-i” – „Eu, rege?

                        Eu ţin să cred aşa cum au crezut

                        Părinţii mei! Sunt hughenot născut

                        Eu n-am să mor catolic!”

 

                        „Tu crezi, ce vrei!” Şi-atunci el supt

                        De furie: „Ce-i câne, azi să moară”

                        Izbi cu pumnu-n masă spre vioară,

                        Şi-n murmur carnea pumnului a rupt;

                        Cald sângele-a ţâşnit din lovitură –

                        El, de durerii, urlând a dus la gură

                        Zdrobitul pumn şi-apoi înnebunit

                        S-a tras doi paşi năvalnici şi-a ţintit

                        În Enric carabina.

 

                        Făcând vioara scut, din cot

                        Alt scut făcând: „El, dă! Ai fi zdrobit-o

                        Cu pumnul; tot atât! De-am mântuit-o,

                        Zdrobeşte-o dar acum cu piept cu tot!”

                        Carol a tresărit. „Nu, nu pe tine!

                        Dar dă-mi un om, un om! Pe orişicine,

                        Vreau carne, sânge, moarte; vreau s-omor!”

                        Şi plumb a tras în primul trecător

                        Pe drum de pe fereastră.

 

                        Mânia-i sângerase-n nări,

                        Aprinşii ochi si-au dezlegat furtuna

                        Sălbaticei porniri, şi cum e luna

                        Când ziua câteodată iese-n zări,

                        Aşa era. O viperă flămândă;

                        Şi când s-a întors, cu arma fumegândă

                        Bătu-n pământ, şi ca un scos din minţi,

                        Cu ochii-nchişi el a scrâşnit în dinţi,

                        „Vai, du-te Enric, du-te!”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *