Când te-am văzut, Verena…

                        Când te-am văzut, Verena, atunci am zis în sine-mi

                        Zăvor voi pune minţii-mi, simţirii mele lacăt,

                        Să nu pătrundă dulce zâmbirea ta din treacăt

                        Prin uşile gândirii, cămara tristei inimi.

 

                        Căci nu voiam să ardă pe-al patimilor rug

                        Al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi;

                        Şi nu voiam a vieţii iluzie s-o sfarmi

                        Cu ochii tăi de-un dulce, puternic vicleşug.

 

                        Te miri atunci, crăiasă, când tu zâmbeşti, că tac:

                        Eu idolului mândru scot ochii blânzi de şarpe,

                        La rodul gurii tale gândirile-mi sunt sterpe,

                        De cărnurile albe eu fălcile-ţi dezbrac.

 

                        Şi pielea de deasupra şi buzele le tai.

                        Hidoasa căpăţână de păru-i despoiată,

                        Din sânge şi din flegmă scârbos e închegată.

                        O, ce rămase-atuncea înaintea minţii-mi? Vai!

 

                        Nu-mi mrejuiai gândirea cu perii tăi cei deşi,

                        Nu-mi pătrundeai, tu idol, în gând vreodinioară;

                        Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară,

                        Păreai a fi-nceputul frumos al unui leş.

 

                        Oricât fii mlădioasă, oricum fie-al tău port,

                        Şi blândă ca un înger de-ai fi cântat în psalme,

                        Sau dacă o heteră jucând băteai din palme,

                        Priveam deopotrivă c-un rece ochi de mort.

 

                        De dulcea iscodire eu mă feream în laturi.

                        În veci cătam în suflet mânia s-o întărt,

                        Ca lumea ş-a ei chipuri să-mi pară vis deşert

                        De muiereşti cuvinte şi lunecoase sfaturi.

 

                        Uşor te biruieşte poftirea frumuseţii,

                        Ziceam – şi o privire din arcul cel cu gene

                        Te-nvaţă crud durerea fiinţei pământene

                        Şi-n inimă îţi bagă el viermele vieţii.

 

                        Venin e sărutarea păgânei zâne Vineri,

                        Care aruncă-n inimi săgeţile-ndulcirii,

                        Dezbărbătează mintea cu vălul amăgirii –

                        Deci în zădar ţi-i gura frumoasă, ochii tineri.

 

                        Decât să-ntind privirea-mi, ca mâni fără de trup,

                        Să caut cu ei dulcea a ochilor tăi vrajă,

                        În porţile acestea mi-oi pune mâna strajă,

                        De nu atunci din frunte-mi mai bine să mi-i rup.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *