Când se juca Elisa Muller…

                        Pe genunchii-mi te-am purtat.

                        Ţi-am privit în faţă,

                        Ochii-mi ochii-ţi a cătat,

                        Gura-mi, buza-ţi creaţă –

                        Şi m-am pus pe sărutat.

                        Cine mă învaţă?

 

                        Ca o mamă blând şi lin

                        Ce-un copil răsfaţă,

                        Mângâiat-ai fruntea mea

                        Şi m-ai strâns în braţe.

                        Ah, cât te iubesc de mult!

                        Cine mă învaţă?

 

                        Eu mă duc, te părăsesc –

                        Nu mă privi şuler,

                        La spectacol mă pornesc,

                        Stai să-mi văd de guler.

                        În teatru românesc

                        Azi e Elisa Müler.

 

                        Un copil netrebnic sunt –

                        Spune-mi-o apăsată.

                        Mi-ai legat acest cuvânt

                        De viaţa-mi toată,

                        Mi l-ai dat roşind, plângând

                        Când ai fost – ciudată.

 

                        Ah, surâde-mi înc-un pic

                        Şi nu-mi fi ursuză.

                        Căci cu degetul cel mic

                        Te ating pe buză.

                        Şi şopteşte-mi un nimic

                        Nimeni să n-audă.

 

                        Astăzi e duminecă.

                        Pac! şi una bună.

                        Eu te las şi bine că

                        Mi te las nebună…

                        Trage-te de mânecă…

                        Ce ştii de-i minciună.

 

                        Nici nu ştii, o, turturea,

                        Ce-mi auz de-a bine.

                        Tu gândeşti cine ştii ce

                        Şi te uiţi la mine.

                        Ah, iubită mititea,

                        Cum te-ador pe tine!

 

                        Un nimic, un cuvinţel,

                        Spus după perdea,

                        E o piatră de inel,

                        E a nopţii neauă,

                        Arde-atât, încât cu el

                        Aş aprinde-o stea.

 

                        Ş-apoi taci ca nu cumva

                        Să audă-o floare

                        C-ai şoptit aşa ceva:

                        Din ascunzătoare

                        S-ar roşi – mai, mai aşa

                        Cum o oarecare.

 

                        Cum te uiţi aşa, năuc,

                        Şi-n gândiri te-nsinguri,

                        Eşti tu ziua lângă nuc,

                        Eşti tu noaptea-n crânguri,

                        Să te iau şi să te duc,

                        Să fim numai singuri.

 

                        Ş-atunci n-om vorbi defel:

                        Vorba este pleavă.

                        Când se iubesc doi astfel

                        – Inimă bolnavă –

                        Atunci tac, tac cuminţel,

                        Noaptea în dumbravă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *