Când crivăţul cu iarna…

                        Când crivăţul cu iarna din nord vine în spate

                        Şi mătură cu-aripa-i câmpii întinse late,

                        Când lanuri de-argint luciu pe ţară se aştern,

                        Vânturi scutur aripi, zăpadă norii cern…

 

                        Îmi place atuncea-n scaun să stau în drept de vatră,

                        S-aud cânii sub garduri că scheaună şi latră,

                        Jăraticul să-l potol, să-l sfarm cu lunge cleşti,

                        Să cuget basme mândre, poetice poveşti.

 

                        Pe jos să şadă fete pe ţolul aşternut,

                        Să scarmene cu mâna lâna, cu gura glume,

                        Iar eu s-ascult pe gânduri şi să mă uit de lume,

                        Cu mintea s-umblu drumul poveştilor ce-aud.

 

                        Orologiul să sune – un greier amorţit –

                        Şi cald să treacă focul prin vinele-mi distinse,

                        Să văd roze de aur şi sărutări aprinse

                        În vreascuri, ce-n foc puse trăsnesc des risipit,

                        Ca vorba unei babe măruntă, ţănduroasă.

                        Atuncea focu-mi spune povestea-a mai frumoasă.

                        Din el o aud astfel cum voi să o aud

                        Ş-amestec celelalte cu glasu-i pâlpâit.

                        Şi mândru-acest amestec gândirea-mi o descoasă,

                        O-nşiră apoi iarăşi cum dânsa a voit.

 

                        Astfel gândirea-nşiră o mie de mărgele –

                        Un şir întins şi luciu dar fără de sfârşit;

                        Somnul m-apucă-n braţe prin gândurile mele

                        Şi-n somn mă mai urmează a lor blând glas uimit.

                        Prin şirul lor ce sună, orologiul cu jele

                        L-aud sunând ca greier bătrân şi răguşit;

                        În urmă tace chiar şi a mamei rugăciune –

                        La gânduri sclipitoare un capăt ea le pune.

 

                        Ajung la ea şi noaptea umbririle-i şi-ntinse,

                        Pe fruntea ei cea dulce culeg blânde visări,

                        Amorul lin îşi moaie aripile lui stinse,

                        Pe ochii ei eu caut profunde sărutări –

                        Ea-nchide surâzândă lungi genele ei plânse

                        Şi glasul ei e cântec în line tremurări,

                        Pe sâni rotunzi, albi, netezi, ea fruntea mea aşează –

                        Adorm şi ea la capu-mi surâde şi veghează.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *