Brâul Cosânzenei

                        Avea Ileana ochi de soare

                        Şi galben păr, un lan de grâu;

                        Vestmânt avea ţesut în floare

                        Şi-un brâu purta pe-ncingătoare,

                        Cum n-a mai fost pe lume brâu.

 

                        Era de aur pe tot locul,

                        Un fulger pe-al ei trup încins.

                        El noaptea da lumini ca focul,

                        Şi-n brâu sta fetei prins norocul

                        Precum e-n talismane prins.

 

                        Vrăjit era că, de-l va pierde,

                        Norocul ei să piară-n veci,

                        Nici flori mai mult să n-o dezmierde,

                        Să n-afle umbră-n codrul verde

                        Şi verile să-i fie reci.

                        Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă

                        Pândeşte brâul l-ar fura.

                        Că lui de mult i-e fata dragă,

                        Iar fata nu vrea să-nţeleagă,

                        Şi el acum şi-ar răzbuna!

 

                        Ea trece-n dulce nepăsare

                        Prin lunci cu flori şi doarme-n văi,

                        Iar păzitor pe vânt îl are

                        Întreaga viaţă vis îi pare

                        Şi joc îşi bate de flăcăi.

 

                        Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată,

                        Şi-n drumul lui umblând de-atunci

                        Simţea de-ajuns frumoasa fată

                        Că viaţa noastră nu ni-e dată

                        De dragul unor flori din lunci.

 

                        Din ochi albaştri de cicoare

                        Pe sânu-i alb de ghiocel

                        Curg lacrimi calde-acum! O doare,

                        Ei inima de drag îi moare,

                        Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

 

                        Atâta dragoste nebună!

                        Eu nu o simt, tu n-o înţelegi

                        Visarea ta la ce ţi-e bună?

                        Vrei s-o visăm noi împreună?

                        Atunci tu brâul să-l dezlegi!

 

                        Ea tremură zâmbind şi geme:

                        Norocul meu întreg îl vrei!

                        Ea numai pentru brâu se teme,

                        Că vor afla duşmanii vreme

                        Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

 

                        De ce te temi? Ne vom ascunde

                        În noaptea codrului umbros

                        Sub brazii fără grai, pe unde

                        Nici ochi de om nu pot pătrunde,

                        Nici flori cu tăinuit miros.

 

                        El zice-aşa, să zică iară,

                        Să-i facă gândul ei uşor,

                        Iar gându-i se topea de pară

                        Şi-n codru des, în zi de vară,

                        S-ascunde fată şi fecior.

 

                        Au fost ascunşi încât nici floare,

                        Nici ochi de om nu i-au zărit.

                        Dar printre crengi adormitoare

                        Din cer un singur ochi de soare

                        Căzu pe brâu şi l-a răpit.

 

                        Atunci Ileana şi simţeşte

                        Că-i arde plânsul în priviri;

                        Ea după brâu în jur priveşte

                        Şi aprinsa-i faţă-ngălbeneşte

                        Că nu e brâul nicăieri.

 

                        Şi cum ea varsă desperată

                        Un plâns amar, un cald şiroi,

                        Curgea din cer ploaie curată,

                        Iar dintre ploi lucind s-arată

                        Frumosul brâu stropit de ploi.

                        Şi-n ceruri călătorul Soare

                        Râdea cu hohot repetat

                        Şi prin văzduhuri plutitoare

                        Izbea săgeţi răzbunătoare

                        De-a lungul brâului furat.

 

                        Vai, brâul meu! gemea copila.

                        Atât de mult eu l-am temut,

                        Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a!

                        Şi-apoi plângea, mai mare mila,

                        Şi-n nopţi apoi ea s-a pierdut.

 

                        De-atunci totuna este firea,

                        Dar multe nu-s din câte-au fost

                        Azi nu-i Ileana nicăierea,

                        De-abia trăieşte-n pomenirea

                        Poveştilor cu dulce rost.

 

                        Iar Soarele-n văzduhuri pline

                        De zâmbetu-i cel cald de foc,

                        Ileano, a uitat de tine!

                        Dar brâul când în minte-i vine

                        Îşi bate şi-azi de tine joc.

 

                        Dac-ai murit, frumoasă fată,

                        Furatul brâu e viu mereu:

                        Când plouă, vara, câteodată

                        Un brâu de foc pe cer s-arată,

                        Iar noi îi zicem curcubeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *