Basmul ce i l-aş spune ei

                        O, dă-mi arpa de aramă

                        Şi mi-o pune-n braţul stâng,

                        Ochii tăi se plec cu teamă,

                        Tu roşeşti – glasu-mi te cheamă,

                        Coardele încet te plâng!

                        Vino dar, palidă zână,

                        Pune faţa pe-al meu piept,

                        Gâtul tău pe braţu-mi drept,

                        Tu, a ochilor lumină,

                        Mă iubeşti, tu? Spune drept!

 

                        Mă iubeşti! Surâzi şireată

                        Şi îţi pleci ochii în jos!

                        O, lumină prea curată,

                        De-ai cunoaşte vreodată

                        Sufletul meu dureros;

                        De ai şti, palide înger,

                        Cât de mult te iubesc eu,

                        Câte nopţi de-amor şi rău

                        Am vegheat zdrobit de plângeri,

                        Scumpa mea, odorul meu!

 

                        O, atunci mi-ai cere seama

                        Ca să-ţi spun câte-am visat,

                        M-ai fixa fără de teamă,

                        Ai da-ncet neagra maramă

                        De pe păru-ţi blond, curat;

                        Netezind cu mâna-ţi albă

                        Tâmpla ta – tu m-ai privi,

                        Cu durere mi-ai zâmbi,

                        Eu, jucându-mă cu salba

                        De pe sânii-ţi, aş vorbi.

 

                        Şi ţi-aş spune, a mea iubită,

                        Că de mult eu te-am cătat;

                        În cărarea tăinuită,

                        Prin dumbrava înverzită,

                        Ori prin codrii cei de brad,

                        Lângă cântul de izvoare,

                        Printre stâncile de fier

                        Ce străbat norii din cer,

                        Într-a peşterii răcoare,

                        Într-a nopţilor mister.

 

                        Te vedeam cu a mea minte;

                        Şi acum când te-am găsit

                        Pare-mi că-mi aduc aminte

                        Cum că-n vremi de mai înainte

                        Te-am văzut şi te-am iubit –

                        Să-ţi spun unde… într-o seară

                        Am visat un vis frumos…

                        Pe un nour luminos

                        Am văzut la cer o scară

                        Ridicându-se de jos.

 

                        Într-a cerului mărire

                        Scara de-aur se pierdea,

                        Iar pe-un tron de nemurire,

                        Tron de-argint şi strălucire,

                        Maica Domnului zâmbea;

                        Iar pe schiţele de scară

                        Îngeri stau treptat… treptat,

 

                        Cu chip blând şi luminat

                        Şi pe lire sunătoare,

                        Cântau dulce şi curat.

 

                        La picioarele Mariei

                        Îngenuncheat pe-un nor de-argint,

                        Alb ca lebăda pustiei,

                        Blând ca glasul poeziei,

                        Sta un înger cugetând;

                        Şi-a luat arpa-i de-aur

                        Şi trecând mâna pe ea

                        A-nceput a răsuna

                        Raiul… luncile-i de laur

                        De-un blând Ave Maria.

 

                        Acel înger!… Faţa pală,

                        Ochiul negru, păr bălai,

                        L-am văzut – o stea regală,

                        O lumină triumfală –

                        Şi de-atunci îl iubesc, vai!…

                        L-am cătat în astă lume

                        Pân-ce viaţa-mi se pierdu,

                        Sufletu-mi se abătu…

                        Ş-atunci te-am văzut: minune!

                        Acel înger ai fost tu.

 

                        Când ai lăsat cerul, dragă?

                        De ce-n lume ai venit?

                        Ai ştiut că viaţa-ntreagă

                        Trista-mi inimă pribeagă

                        Tot pe tine te-a iubit?

                        Ai ştiut cine te-aşteaptă

                        Şi-ai venit să răsplăteşti

                        Lungi durerile-mi lumeşti,

                        Cu zâmbirea-ţi înţeleaptă

                        Şi cu ochii tăi cereşti.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *