Bărăganul

                        Pe cea câmpie lungă a cărei tristă zare

                        Sub cer, în fund, departe, misterios dispare,

                        Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,

                        Nimic nu-nveseleşte pe bietul călător.

 

                        Pustietatea goală sub arşiţa de soare

                        În patru părţi a lumii se-ntinde îngrozitoare,

                        Cu iarba-i mohorâtă, cu negrul ei pământ,

                        Cu-a sale mari vârtejuri de colb ce zboară-n vânt

 

                        De mii de ani în sânu-i dormind, zace ascunsă

                        Singurătatea mută, sterilă, nepătrunsă,

                        Ce adoarme-n focul verii l-al grierilor hor

                        Şi iarna se deşteaptă sub crivăţ în fior.

 

                        Acolo floarea naşte şi moare-n primăvară,

                        Acolo piere umbra în zilele de vară,

                        Şi toamna-i fără roadă, ş-a iernii vijelii

                        Cutrieră cu zgomot pustiile câmpii.

 

                        Pe cea savană-ntinsă şi cu sălbatic nume,

                        Lung ocean de iarbă necunoscut în lume,

                        O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ,

                        Şi-n orizon se-ndoaie ca gâtul unui struţ.

 

                        Un car cu bivoli negri a stat lângă fântână.

                        Vro doi români în soare ş-o sprintenă română

                        Înconjură ceaunul ce fierbe fumegos

                        Pe foc, şi mai departe un câne roade-un os.

 

                        Pe car un copilandru priveşte-n depărtare…

                        Zadarnic ochii-i zboară din zare-n altă zare!

                        Nici casă, nici pădure, nici râu răcoritor,

                        Nimic nu se arată pe câmpul de mohor!

 

                        Din vreme-n vreme numai, lungi şiruri de cocoare

                        Sub bolta albăstrie zbor tainic călătoare,

                        Şi vulturi mari, prădalnici, cu gheare înarmaţi,

                        S-adună, lăsând puii pe vârfuri de Carpaţi.

 

                        Ah! dulce, glorioasă şi mult strălucitoare

                        Va fi ziua de viaţă, când, pe sub mândrul soare,

                        Trecând în repejune, un zmeu cu-aripi de foc

                        Goni-va trista moarte ce zace-n acest loc!

 

                        Mult vesel va fi câmpul când veşnica-i tăcere

                        Va dispărea deodată la glasul de-nviere

                        Ce scoate zmeul falnic din gura lui de fer,

                        Vestind noua răpire a focului din cer!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *