Banul Mărăcină

                        I

 

                        Sus la munte, ninge, plouă,

                        La Craiova pică rouă

                        Din ai nopţii ochi cereşti

                        Şi din ochii omeneşti

 

                        Dar ce plâng românii oare?

                        Sufletul de ce îi doare?

                        Plâng un mândru frăţior

                        Dezlipit din sânul lor.

 

                        Banul tânăr Mărăcină,

                        Cărui Oltul se închină,

                        De pe malu-i a plecat

                        Pe-un fugar neîncălecat.

                        A plecat în lungă cale

                        Cu ceata slugilor sale

                        Şi cu cinzeci de voinici,

                        Adunaţi toţi de pe-aici.

 

                        Ei păşesc peste hotare,

                        Trec prin satele maghiare,

                        Prin oraşele nemţeşti,

                        Prin ţări lungi împărăteşti,

                        Şi, în dragostea moşiei,

                        Duc Vulturul României

                        Care-n aur lucitor

                        E cusut pe steagul lor.

 

                        Tot pe-a Dunării verzi maluri,

                        Unde umbra-i joacă-n valuri

                        Merge mândrul craiovean

                        Câte zile-s într-un an,

                        Şi feciorii mi-l urmează,

                        Şi fugarii lor nechează,

                        Şi străinii ce-ntâlnesc

                        Stau în cale de-i privesc.

 

                        Pasă ceata călătoare

                        Când pe noapte, când pe soare.

                        Lung e drumul, lung şi greu!

                        Unde merg aşa mereu?

                        Ei se duc la vitejie,

                        Căci au tainica solie

                        De-a sădi în viitor

                        Libertatea ţării lor.

 

                        II

 

                        Colo-n ţărmuri depărtate,

                        În a Franţei cetate,

                        Vechiul Luvru e deschis

                        Poporimii din Paris,

                        Care-aleargă să privească

                        Armia cavalerească

                        Ce din zori s-a adunat

                        Lâng-al regelui palat.

 

                        Sala tronului e plină

                        De o magică lumină

                        Ce se varsă din senin

                        Pe frumoase flori de crin,

                        Şi pe dame strălucite,

                        Tot în aur învelite,

                        Şi pe nobili mult vestiţi,

                        Tot cu fer acoperiţi.

 

                        Filip regele s-arată

                        Cu-a sa frunte-ncoronată

                        Şi le zice: „Nobili fraţi!

                        Scoateţi spada şi juraţi,

                        Din a noastră dulce ţară

                        Duşmanul străin să piară!”

                        Mii de glasuri strig: „Jurăm

                        Franţa s-o eliberăm!”

 

                        Iată că în sala mare

                        Un străin deodată pare,

                        Tânăr, mândru, nalt, frumos,

                        La ochire luminos.

                        El spre tron măreţ păşeşte,

                        Lângă rege se opreşte

                        Şi din gură zice-aşa:

                        „Să trăieşti, măria-ta!”

 

                        Toţi s-apropie în grabă.

                        „Ce voieşti?” regele-ntreabă.

                        „Sunt român de la Carpaţi

                        Ş-aduc cincizeci de bărbaţi

                        Ce sunt gata ca şi mine

                        De-a muri toţi pentru tine,

                        Apărând cu braţul lor

                        Franţa ş-al ei onor!

 

                        Ţara mea cu blânde şoapte

                        Mi-a zis tainic într-o noapte:

                        ‘Mergi, copile, înarmat,

                        La Apusul depărtat.

                        Mergi de varsă al tău sânge

                        Pentru Franţa ce plânge,

                        Căci şi ea pe viitor

                        Mi-a veni în ajutor.’”

 

                        Uimit regele-atunci zice:

                        „Bun sosit la noi, voinice!

                        Spune nouă, cine eşti?

                        În Carpaţi cum te numeşti?”

 

                        „Eu sunt banul Mărăcină,

                        Cărui Oltul se închină.”

                        „Ţine spada mea în dar,

                        Brav marcheze de Ronsar!”

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *