Aveam o muză

                        Aveam o muză, ea era frumoasă,

                        Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

                        Poţi ca să vezi icoana radioasă,

                        În strai de-argint a unui elf de nea!

                        Păr blond deschis, de aur şi mătase,

                        Grumazii albi şi umeri acoperea,

                        Un strai de-argint strâns de-un colan auros

                        Strângea mijlocul ei cel mlădios!

 

                        Şi talia-i ca-n marmură săpată

                        Strălucea albă-n transparentul strai,

                        Sâni dulci şi albi ca neaua cea curată,

                        Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;

                        Abia se ţine haina cea bogată

                        Prinsă uşor cu un colan de pai,

                        Astfel adesea mă găsea veghind

                        Nori străbătea o umbră de argint.

 

                        Crinul luminii strălucea în mână

                        Reflectând dulce mândrul ei obraz,

                        Razele dulci loveau faţa-i senină,

                        Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz;

                        Părul lucea ca auru-n lumină,

                        Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,

                        Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur

                        Şi fruntea-i albă-ntunecată-n laur!

 

                        O dată-n viaţa-i muritorul vede

                        În visul său un chip aşa d-ales!

                        Eu… fericit c-amantul blondei Lede,

                        Nebun de-amor, eu o vedeam ades,

                        Venea-n singurătatea mea pe îndelete,

                        Rătăceam mâna-n păru-i blond şi des,

                        De pe-umeri haina-i luneca uşor –

                        Vedeai rotundul braţ pân-subsuori.

 

                        Părea c-aşteaptă de a fi cuprinsă,

                        De-a-şi simţi inima bătând cu dor,

                        Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,

                        Ca graiul ei să tremure uşor,

                        Să văd privirea veselă şi plânsă,

                        Să aud glasu-ntunecat de-amor

                        Şi la ureche dulce să-i repet

                        Cântul, ce-n gândul meu se mişcă-ncet.

 

                        O, îmi şopteşte numa-n dulci cuvinte

                        Neînţelese, pline de-nţeles,

                        O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,

                        Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,

                        Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte

                        C-un înger eşti ce fu din cer trimes,

                        Ca să mângâi junia mea bogată

                        Cu-a ta zâmbire dulce şi curată.

 

                        S-apropia, în aer suspendată,

                        Şi braţul ei grumazu-mi cuprindea,

                        Priveam în sus la faţa-i luminată,

                        La gura-i mică care surâdea –

                        Din ochi albaştri raza-ntunecată,

                        Plină de-amor în ochiul meu cădea,

                        Talia ei subţire-n colan strânsă

                        Tremura scump de braţul meu cuprinsă.

 

                        Ea a murit. – Am îngropat-o-n zare.

                        Sufletul ei de lume este plâns. –

                        Am sfărmat arfa – şi a mea cântare

                        S-a înăsprit, s-a adâncit – s-a stins.

                        Îmi plac a nopţii turburate oare,

                        Îmi place de dureri să fiu învins;

                        O, de-aş orbi, de-aş amuţi odată,

                        Că-n lume nu văd lumea căutată!

 

                        Eu nu văd munţii înecaţi de nouri,

                        De care gându-mi vultur s-acăţa;

                        N-aud a mării înmiite-ecouri,

                        Ce-n glasul meu măreţ s-amesteca;

                        În codri-antici n-aud muget de bouri,

                        Trezind zilele vechi în mintea mea,

                        Codrul din munţi, râul din vale-mi tace –

                        De ce nu pot în praf a mă preface!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *