Amicului F. I.

                        Visuri trecute, uscate flori

                        Ce-aţi fost viaţa vieţii mele,

                        Când vă urmam eu, căzânde stele.

                        Cum ochiul urmă un meteor,

 

                        V-aţi dus cu anii, ducu-vă dorul.

                        Precum cu toamna frunzele trec;

                        Buza mi-e rece, sufletul sec,

                        Viaţa mea curge uitând izvorul.

 

                        Candela ştersei d-argint icoane

                        A lui Apolon, crezului meu,

                        Mă topesc tainic, însă mereu

                        De ale patimilor orcane.

 

                        Sau ca un nour gonit de vânt,

                        Alerg pe calea vieţii mele,

                        O buhă care, ţipând a jele,

                        Bântuie urma unui mormânt.

 

                        Viaţa-mi se scurge ca şi murmura

                        Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,

                        Mă usc ca crucea pusă-n câmpii

                        Şi de blesteme mi-e neagră gura.

 

                        Îmi târăsc soarta ca un vultur

                        Ce îşi târăşte aripa frântă,

                        Viscolul iernii moarte îi cântă,

                        Moarte, îi râde tot de-mprejur.

 

                        Am uitat mamă, am uitat tată,

                        Am uitat lege, am uitat tot;

                        Mintea mi-e seacă, gândul netot.

                        Pustiul arde-n inima-mi beată.

 

                        Numai prin caos tu îmi apari,

                        Cum printre valuri a navei velă,

                        Cum printre nouri galbena stelă,

                        Prin neagra noapte cum un fanar.

 

                        Te văd adesea frunte senină

                        Ca şi gândirea lui Dumnezeu,

                        Sufletu-ţi arde-n sufletul meu

                        C-o flamă dulce, tainică, lină.

 

                        Gândind la tine nu voi să mor,

                        Îmi blastăm însuşi eu mântuirea,

                        Orb, nebun, care blastămă firea,

                        Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor.

 

                        Dar dacă gândul zilelor mele

                        Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

                        Şi dacă pentru sufletul meu

                        Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

 

                        Voi, când mi-or duce îngerii săi

                        Palida-mi umbră în albul munte,

                        Să-mi pui cununa pe a mea frunte

                        Şi să-mi pui lira de căpătâi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *