Aghiotantul

                        Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut

                        Şi te miri că mă clatin în scară!

                        Tu crezi că mi-e teamă de timpul pierdut?

                        Vai nu, ci de mine că-s fiară!

 

                        Atunci la plecare plânsesem tustrei

                        Şi mama, sărmana, bătrână

                        Ţinându-ne alături în mâinile ei

                        De-o parte şi de-alta de mână,

 

                        Sta-n poartă la drum şi vorbea-ncetinel,

                        Şi mie, zicându-mi pe nume:

                        Eşti frate mai mare şi-ai grijă de el,

                        Voi singuri ai mamei pe lume!

 

                        Acum el e mort şi departe de-ai săi

                        Şi parca-mi tot sună cum geme.

                        Dar eu alergam la redută, prin văi,

                        S-ajung cu porunca la vreme.

 

                        Muşcase cu gura pământul de chin,

                        Şi strânse pământul în mână;

                        Întreaga sa faţă şi părul său plin

                        De sânge-nchegat cu ţărână.

 

                        Luându-l în braţe mi-l dusei apoi

                        La umbră sub poala pădurii,

                        Spălându-i pe gene lipitul noroi

                        Şi spumele crunte-ale gurii

 

                        Şi încet ridicându-l de spate puţin

                        Îi pusei la gura-ncleştată

                        Să prindă din ploscă vrun picur de vin,

                        Dar moale căzut-a deodată.

 

                        Şi iarbă smulgând i-am făcut căpătâi,

                        Şi tristă fu vorba ce-mi spuse,

                        Şi nu ştiam bietul ce-aş face dintâi,

                        Dar calul aminte mi-aduse

 

                        Că nu era vreme, şi acolo-l lăsai,

                        Să-l văd la reîntoarcere iară

                        Vai, frate, murind, tu de tine oftai,

                        Ori poate de mine, că-s fiară?

 

                        La întoarcere-mi spuse străjerul un drum

                        Mai scurt, şi fu scurtă şi-a gurii

                        Poruncă de spaimă, şi iată-mă acum

                        Departe de poala pădurii,

 

                        Departe de unul ce-aşteaptă mâhnit

                        Şi-n drumul meu ochii şi-i zbate,

                        Departe de unul ce poate-a murit

                        Minţit de nevrednicu-i frate!

 

                        Fugarule-al meu, tu te zbuciumi bătut

                        Şi când te-am bătut eu pe tine?

                        Dar iată-l, blestemul trădării a-nceput

                        Şi plata cea jalnică-mi vine!

 

                        Nu-n faţa ta, Doamne, că ştii! şi mi-e greu

                        Cuvântul ce-n cumpăn-apasă:

                        Da mama, eu mamei, de fratele meu

                        Ce-oi spune eu mamei acasă?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *