Perioada pubertatii ( de la 10-14 ani) este dominata de o intense crestere (puseu), de accentuarea dimorfismului sexual cu o larga gama de rezonante in dezvoltarea psihica si de dezvoltare mare a sociabilitatii.

Pubertatea, dominate de procesul de crestere si maturizare sexualaintensa, cuprinde urmatoarele substadii:

a) Etapa prepuberala (de la 10-12 ani) este caracterizata printr-o accelerare si intensificare din ce in ce mai mare a cresterii (staturale mai ales), concomitant cu dezvoltarea pregnanta a caracteristicilor sexuale secundare (dezvoltarea gonadelor aparitia pilozitatii pubiene, si a celei axilare). Tinerele fete trec in acesta periaoda printr-o crestere accentuata si castiga aproximativ 22 cm in inaltime. La baieti cresterea poate incepe ceva mai tarziu, intre 12-16 ani,  si este mai evidenta.  Cresterea este uneori impetuoasa si este insotita de momente de oboseala, dureri de cap, iritabilitate.  Conduita generala capata caracteristi de alternanta intre momenta e de vioiciune, de condiute copilaroase exuberante si momente de oboseala, apatie, lene. Totodata, conduitele copilului se incarca de stari conflictuale ce se pot centra pe efectele acestor momente de lene care determina admonestari atat in familie cat si in scoala - desi au o geneza complexa de cele mai multe ori.

Intrarea intr-un nou ciclu de scolarizare cu noi cerinte si solicitari - mai diversificate cantitativ si calitativ, contactul cu “modele umane” de profesori, mai differentiate, modele de lectii de o mare diversitate constituie pentru etapa puberala o schimbare generala a cadrului de desfasurare a invatarii scolare.

La aceasta se adauga un grad de intelectualizare afectiva in scoala, care intareste sentimental de aparetenenta la generatie si alimenteaza experienta intimitatii prin prietenie si colegilaitate ca si prin solidarizari in situatii critice dar si agresivitatea.

In familie incep sa se manifeste modificari de cerinte fata de puber. Uneori tanarul este considerat copil, alteori i se atribuie iesirea din copilarie, ceea ce creaza reactii diferentiate, dupa imprejurari. In general, puberul se simte din ce in ce mai confortabil in grupul care-l securizeaza si accepta stilul sau galagios, exuberant si uneori agresiv.

La varsta de 11 ani copilul incepe sa aiba initiative, largindu-si el insusi regimul de independenta. Totodata creste integrarea in grupul de copii  de aceiasi varsta in care el se simte nu numai securizat, dar si puternic, plin de initiative.

Diferentieri subtile incep sa apara  in conduitele din clasa, se creaza o discreta distantare intre fetite si baieti si o competitie, incercata de forme usoare de rivalitate intre acestia.  De obicei, fetitele sunt mai disciplinate si mai dezvoltate din punct de vedere fizic. Ele au adeseori o crestere si dezvoltare mai intensa la 11-12 ani, decat baietii.

Intensificarea ritmului de crestere si la acestia din urma  duce la aparitia de momente mai numeroase de neatentie ce au tendinta de a se exprima prin mai putina disciplina si tendinte spre reverie, distrafere in ore, pierderea timpului de facut lectii, abdicarea temporara de la mici sarcini familiale sau scolare. In aceste conditii, reactiile de sanctionare sau admonestaresunt private ostil. Copilul incepe sa fie din ce in ce mai absorbit de petrecerea timpului cu prietenii si colegii sai, incepe sa-si manifeste mici refuzuri de a participa cu familia la mici iesiri ale acesteia, preferand copiii. Influientele si sistemul de cerinte al vreunuia dintre membrii familiei se devalorizeaza, relative, pentru copil in acesta perioada.

b) Pubertatea propriu-zisa (12-14 ani)  este dominate de pusel de crestere. Aceasta intensificare este mai evidenta intre 11-13 ani la fetite si 13-14 ani la baieti.  Dupa varstele limita ale puseului, cresterea se incetineste si continua ulterior, mai multi ani (pana la 24/25 ani). In perioada puseului de crestere dispare grasimea -  creste forta, puterea fizica.

Din punster de vedere psihologic, cresterea si maturizarea sunt legate de numeroase stari de discomfort. Acestea sunt provocate de durile osoase si musculare, dar au si o alta natura mai subtila. Cresterea inegala a diferitelor parti ale corpilui creaza aspectecaricaturale ale taliei si infatisarii. La ccestea se aduga apritia neplacuta a acneei.

c) Momentul postpuberal. La putin timp dupa atingerea punctului culminat al pubertatii, baietii manifesta o schimbare in conduite, adeseori intra in faze de exagerare, impertinenta cu substrat sexual, cu o agresivitate manifestata in conduite si in vocabular.

Tinerele fete prin doua faze. Prima de femeie-copi, plina de conduite timide si exuberante, dar si de afectiune, idealizare de eroi si de personaje inacseile. Acesta prima faza este impregnate de trairi complexe si ambigue de inferioritate, culpabilitate si jena, tanara simtindu-se adesea impure. A doua faza este reprezentata de catre femeia adolescent, cu dezvoltarea treptata a feminitatii. Tanara fata devine usor provocatoare, stapana pe sine si complexul de inferoritate treptat dispare.

Momentul postpuberal este de trecere si in acelasi timp putin diferentiabil de momentul preadolescentei (16 - 16/18 ani).

Definire

Autismul face parte din categoria vastă a polihandicapurilor, în care includem: surdo-cecitatea, sindroamele deficienţei mintale(sindromul Down, oligofrenia fenilpiruvică, idioţia amaurotică, gargoilismul, hipertelorismul, sindromul Turner, cretinismul endemic ş.a.)

Autismul este din pacate, o boala grava, fara leac, dar care poate fi ameliorata daca este depistata din timp si tratata corespunzator. Primele semne pot aparea inca din primele luni de viata. Autismul este o afectiune complexa care apare in primii 3 ani de viata. Boala provine de la o disfunctie de ordin neurologic, care ingreuneaza interactiunea sociala si abilitatile de comunicare. Astfel, copiii si adultii care sufera de autism au dificultati in comunicarea verbala si non-verbala, interactiunile sociale sau activitatile de relaxare.

Termenul de autism (autos (gr.) - însuşi) a fost introdus la începutul secolului al XX-lea, de Bleuer, care îl defineşte ca pe o „detaşare de la realitate, însoţită de o predominare a vieţii interioare”. Leo Kanner caracterizează autistul ca fiind „retras, mulţumit de sine însuşi”. În 1940 acesta organizează activităţi logopedice cu o grupă de 11 copii autişti, iar în 1943 reuşeşte să diferenţieze autismul – sindrom comportamental (în toate sferele: acţional, verbal, afectiv, cognitiv etc.) prin trăsăturile sale specifice, de psihoză, schizofrenie sau handicap mintal.

Putem spune deci, ca autismul este o boala caracterizata prin afectarea dezvoltarii creierului. Autismul afecteaza grav abilitatile mentale, emotionale si comunicationale ale unei persoane.

Cauzele autismului

Cauzele autismului nu sint bine cunoscute. Ele pot fi de natura genetica. Ceea ce se stie este ca o crestere necorespunzatoare, bolile mintale sau faptul ca un copil "pur si simplu nu vrea sa reactioneze", nu cauzeaza autismul. Nu se considera ca factorii psihologici contribuie intr-un fel la formarea autismului. Unele cazuri de autism au fost asociate traumelor, bolilor sau anomaliilor structurale dinainte sau din timpul nasterii, incluzind: - mama bolnava in timpul sarcinii de rubeola sau rujeola (pojar), fenilcetonuria netratata (o incapacitate a corpului de a controla anumite substante chimice numite fenilcetone) - lipsa oxigenului in timpul nasterii - encefalita sau alte infectii grave care afecteaza creierul la sugar.

La indivizii cu autism au fost descoperite 2 tipuri de anormalitati: disfunctii in structura neuronala a creierului si in ceea ce priveste biochimia creierului. Studiile urmatoare vor incerca sa examineze relatie dintre cele doua anormalitati si rolul pe care acestea il joaca in provocarea autismului. Oricare ar fi cauzele, copiii care sufera de aceasta boala sunt nascuti cu ea sau cu o predispozitie spre aceasta.

De-a lungul timpului au fost elaborate trei categorii de teorii distincte, ce fac posibilă explicarea autismului:

1.                          Teoriile organice – consideră că autismul apare ca urmare a unor disfuncţii organice de natură biochimică sau a unei insuficiente dezvoltări structurale a creierului.

2.                          Teoriile psihogene – interpretează autismul ca pe un fenomen de retragere psihologică faţă de tot ce este perceput ca rece, ostil şi pedepsitor.

3.                          Teoriile comportamentale – consideră că autismul infantil ia naştere printr-un şir de comportamente învăţate, care se formează în urma unor serii de recompensări şi pedepse întâmplătoare.

1.      Teoriile organice - trebuie luate în considerare, în primul rând, dificultăţile perceptuale de atenţie şi de învăţare prezente la autişti. Deşi sunt adoptate de tot mai mulţi specialişti, ele nu oferă siguranţă, pentru că nu precizează în ce măsură implicarea organică este de natură genetică sau traumatică. Etiologiile organice se referă, în principal, la afecţiunile creierului, anomaliile genetice, leziunile subcorticale, disfuncţia sistemului vestibular, întârzieri ale maturizării.

2.      Teoriile psihogene  - Bruno Bettelheim (1967) invocă pentru prima dată relaţia părinte-copil, bazându-se pe observarea unor relaţii mai reci ale părinţilor faţă de copiii autişti. Acestea duc la disfuncţii psihologice manifestate prin anomalii ale dezvoltării stării emoţionale, ale sferei cognitive, atunci când dificultăţile utilizării simbolurilor devin dominante în tulburările limbajului, anomalii ale capacităţilor perceptive şi ale atenţiei, dificultăţi în imitarea acţiunilor corporale şi altele.

3.      Teoriile comportamentale sunt legate de cele psihogene deoarece implică întotdeauna componente de ordin psihologic. Comportamentele de tip autist se formează şi se menţin prin recompensări şi pedepse ce se repetă în condiţii asemănătoare sau percepute astfel de copii. În cazul crizelor de furie a autostimulărilor şi altele la baza lor, de cele mai multe ori, stau aberaţii în structura psihică şi de viaţă a părinţilor, intervenţii anormale în educarea copiilor, existenţa unor anomalii la copii care sunt exacerbate de atitudinea şi comportamentul patologic al părinţilor.

Imposibilitatea precizării cu exactitate a factorilor etiologici, duce la supoziţia implicării şi a unor cauze ce sunt răspunzătoare şi pentru alte categorii de handicap. Enumerăm: bolile infecto-contagioase din timpul sarcinii şi al naşterii; cauze ereditare; anomaliile creierului, întâlnite la o treime din autişti.

Se estimează că tot o treime din autişti suferă de meningită, encefalită, hidrocefalie, epilepsie, aceasta ducând la o şi mai mare dificultate în stabilirea factorilor specifici etiologici pentru autişti.

Simtome si trasaturi caracteristive ale copilului autist

O persoana care sufera de autism poate avea numeroase simptome. Manifestarea autismului poate diferi in intensitate, de la simptome usoare la forme mai grave care pot afecta intreaga existenta a individului. Toate simptomele variaza in intensitate, iar unele persoane pot avea simptome pe care altele nu le au. Simptomele pot include: - dificultate in comunicare. Limbajul vorbit se dezvolta de obicei greu sau deloc. Cuvintele sint adesea folosite necorespunzator. E posibil ca bolnavul sa foloseasca mai mult gesturi decit cuvinte. Exista tendinta bolnavului de a repeta cuvinte si fraze si imposibilitatea de a-si concentra atentia si de a fi coerent; - nesociabilitate. O persoana care sufera de autism nu e de obicei prea interesata in a avea relatii cu altii. Se poate ca ea sa nu raspunda cu placere altora si sa nu isi priveasca in ochi interlocutorul. Un bolnav de autism petrece mult timp singur si nu depune prea mult efort in a-si face prieteni; - simturi diminuate sau prea dezvoltate. Unii bolnavi de autism abia daca raspund la impulsurile celor cinci simturi. Altii pot avea simturi foarte dezvoltate. De exemplu, un individ cu autism poate auzi un zgomot dupa care sa-si acopere urechile pentru mult timp. Se poate ca un sugar sau un copil bolnav de autism sa evite imbratisarile si orice fel de atingere; - dificultate in a se juca. E posibil ca un copil cu autism sa nu fie interesat in a intra in joc cu altii sau sa nu fie capabil sa intre intr-un joc bazat pe imaginatie; - excese in comportament. O persoana care sufera de autism poate avea reactii exagerate sau poate fi extrem de pasiva. Ea poate trece de la o extrema la alta. Unele persoane pot arata un interes obsesiv pentru un lucru, o idee sau o activitate. Unii bolnavi fac miscari repetate ale corpului, cum ar fi bataile din palme, balansarea corpului inainte si inapoi, si a capului. E posibil sa le lipsesca bunul simt si sa fie agresivi cu ei insisi si cu altii. Simptomele autismului pot dura pe tot pacursul vietii, insa, deseori, pot fi ameliorate prin interventii corespunzatoare si prin tratament adecvat. Un bolnav de autism poate avea crize si depresii.

Copilul autist, nu zambeste, nu rade. Nu se uita in ochii celuilalt. Nu intinde manutele catre parinti. Are o expresie a fetei aproape imobila si nu reactioneaza aproape deloc la ceea ce-l inconjoara. Prefera anumite pozitii ale corpului si repeta mecanic anumite miscari. Mai marisor, la varsta primelor gungureli, acestea intarzie. Nici cuvintele nu se grabesc sa apara in gurita lui. Multi parinti ignora acest aspect punandu-l pe seama unei simple intarzieri in vorbire sau cel mult il suspecteaza de probleme cu auzul si vorbirea.

Atunci cand cresc mai marisori, in formele mai usoare ale bolii, desi isi pot coordona miscarile partial sau chiar total, au predilectie spre repetitivitatea exagerata a unor activitati sau gesturi. Bat cu lingura in farfurie, invart o roata, apasa un buton, etc. Daca adultii nu ii opresc, pot continua acest lucru ore in sir. Daca reusesc sa-si insuseasca vorbirea si acesta este marcata de stereotipii verbale. Repeta anumite cuvinte. Rare sunt cazurile in care reusesc sa conceapa propozitii cursive, coerente.

Au crize de plans inexplicabile, care pornesc din senin si se opresc fara un motiv plauzibil. Au tendinta sa se legene cu tot corpul sau sa-si miste mecanic, timp indelungat mainile in aceiasi miscare. Datorita faptului ca nu pot comunica, frustrarile lor sunt aduse la suprafata de iesiri si sentimente violente.

Frecvenţa autismului este discutabilă, pentru că nu au fost efectuate statistici complete în nici o ţară. Un studiu efectuat în 1964 în Anglia, pe populaţia infantilă cuprinsă între 8-10 ani, a depistat 4-5 copii la 10.000, cu semne de autism. Un alt studiu făcut în Danemarca, confirmă acest lucru. Se constată că în ţările dezvoltate, frecvenţa autismului este mai mare faţă de ţările slab dezvoltate, ca urmare a mortalităţii crescute în cazul celor din urmă, copiii cu asemenea handicapuri necesitând o îngrijire medicală specială, realizată cu dificultate.

Raportat la sex, frecvenţa este mai mare la băieţi: 3-4 la 1, faţă de fete.

Cercetările nu au putut demonstra transmiterea ereditară legată de sex şi nici prezenţa unui caracter genetic dominant la unul din sexe. S-a remarcat însă un număr mai mare de autişti printre copiii unici sau printre primii născuţi. Autismul infantil apare de preferinţă în mediile intelectuale şi în aşa-zisele clase superioare, dar nu exclusiv.

Metode de interventie si tratament

Tratamentul Autismului nu este unul medicamentos. Singura terapie aplicata si care da rezultate foarte bune daca este sutinuta si timpuriu depistata, este asa numita Applied Behavior Analysis - Analiza aplicata a comportamentului. Aceasta consta in insusirea treptata, mecanica si rigida la inceput, a anumitor comportamente, gesturi, activitati si inlaturarea celor specifice bolii. Rezultatele nu vor intarzia prea mult, desi abia in 2-3 ani de munca asidua se poate spune ca acestia pot deveni independenti si se apropie de normalitate.

Şansele pentru obţinerea unor rezultate de succes în evoluţia copiilor cu autism sporesc considerabil dacă intervenţia se produce la vîrste cît mai mici. S-a demonstrat că intervenţia timpurie poate accelera dezvoltarea generală a copilului, reduce comportamentele problemă, iar rezultate funcţionale de lungă durată sunt mai bune.

Datorită diversităţii copiilor cu autism (diferite grade de severitate a autismului, diverse nivele ale abilitaţilor intelectuale, personalitate diferită, prezenţa sau nu a diferitelor dificultăţi suplimentare, ex. probleme senzoriale, epilepsia, etc) este improbabil ca ei să răspundă în acelaşi fel şi să progreseze în aceeaşi măsură la un singur tip de intervenţie. Astfel, este probabil să fie nevoie de mai multe tipuri de intervenţii pentru a răspunde tuturor nevoilor pe care le poate avea un copil/adult.

Există o serie întreagă de intervenţii terapeutice şi tratamente alternative, din păcate nu şi în România. În alegerea intervenţiilor pentru copiii cu autism este important să se ia în consideraţie dacă a) există dovezi ştiinţifice ale faptului că intervenţia este eficientă şi b) dacă este neprimejdioasă.

Au apărut multe tratamente care ţintesc ameliorarea/rezolvarea dificultăţilor sociale, de limbaj şi comunicare, senzoriale şi comportamentale. Printre acestea cele mai cunoscute sînt:

Ø      Analiza comportamentală aplicată- Applied Behavioral Analysis(ABA)

Ø      TEACCH- Treatment and Education of Autistic and Communication Handicapped Children

Ø      PECS- Picture Exchange Communication Sistem

Ø      Programul Hanen- The Hanen program

Ø      Povestiri sociale- Social Stories

Ø      Programul Son-Rise -The Option Institutes Son-Rise Program

Ø      Terapia de integrare senzorială- Sensory integration therapy

Ø      Floor Time

Tratamente alternative ce propun folosirea de medicamente, vitamine, diete speciale pentru ‘vindecarea’ /atenuarea problemelor/diferentelor neurologice sau psihologice în funcţionarea creierului pesoanelor cu autism:

Ø      Terapia cu multivitamine (Vitamina B6 şi magneziu Vitamina C, Vitamin A)

Ø      Dimethylglycina (DMG)

Ø      Dieta fără gluten şi caseina

Ø      Dieta fără fermenţi /Yeast-free diet

Ø      Serotonina

Ø      Homoeopatia s.a.

Tratamente complementare:

Ø      Terapia prin muzică şi artă

Ø      Terapia de integrare auditivă-Auditory integration therapy

Ø      Terapia cu animale (ex. hipoterapia)

Ø      Terapia ocupaţională

Ø      Terapia de limbaj şi comunicare

Nu toţi cercetătorii sau experţii în autism consideră că terapiile alternative sînt eficiente sau verificate ştiinţific, deşi există mărturii ale unor părinţi despre eficienţa acestora în tratarea anumitor probleme sau comportamente asociate cu autismul.

Intervenţiile educaţional-comportamentale sunt cele care şi-au demonstrat eficacitatea în tratarea copiilor şi adulţilor cu autism.

Programele educaţionale conţin ca elem de bază:

- principiile învăţării structurate: structurarea clară a mediului pentru a ajuta copilul să dea sens lumii confuze şi pentru minimizarea stesului; structurarea predării-învăţării ( folosirea suportului vizual, instrucţiuni sistematice, clare şi uşor de înteles date copilului, repetiţie, predictibilitate şi formarea de rutine), învăţare 1:1, individualizare (planuri educaţionale individualizate).

- strategii comportamentale cînd este cazul (ex. pentru managementul problemelor comportamentale);

- terapie de limbaj şi comunicare;

- terapie ocupaţională şi fizică şi/sau de integare senzorială, acolo unde există o disfuncţionalitate a sistemului de integrare senzorială, adică unul sau mai multe simţuri sînt supra sau subreactive la stimuli. Astfel de probleme senzoriale pot fi principala cauză a unor comportamente prezente la copiii cu autism, cum ar fi legănatul, învîrtitul în jurul axului sau fluturatul din mîini.

O bună comunicare între părinţi şi profesori şi o bună coordonare între programul educaţional aplicat la şcoală şi cel de acasă sînt esenţiale pentru progresul copilului.

O condiţie esenţială pentru ca progamele educaţionale să fie eficiente şi să ducă la o cît mai mare independenţă de funcţionare a persoanei cu autism este aceea ca profesioniştii să cunoască şi să înţeleagă bine problematica a autismului şi a persoanei cu autism cu care lucrează, iar aceste programe să fie adaptate la nevoile individuale ale persoanei, să fie flexibile şi reevaluate regulat pentru a fi îmbunătăţite.

Condiţia pentru buna cunoaştere de către profesionişti a persoanelor cu autism este să existe formare iniţială, dar şi posibilităţi de dezvoltare profesională continuă în problematica autismului, ceea ce în România lipseşte.

Suportul familial este o altă componentă esenţială în tratamentul persoanelor cu autism şi cuprinde cîteva elemente de bază:

- suport psiho-educaţional: oferirea de informaţii de bază despre autism şi despre metode de intervenţie;

- training pentru părinţi: pentru mai buna înţelegere a comportamentului copilului, în strategii de modificare comportamentală, pentru formare de ablilităţi de comunicare alternativă, pentru managementul tulburărilor alimentare şi de somn ale copilului, pentru dezvoltarea abilităţilor de lucru şi joc la copiii lor, etc.

- consiliere pentru a-i ajuta pe părinţi să facă faţă impactului emoţional pe care îl are existenţa unui copil sau adult cu autism în familie.

In lucrul cu copii bolnavi de autism lucreaza o echipa multidisciplinare formata din:

Pediatrul specializat – trateaza problemele de sanatate ale copiilor cu handicap sau cu intarzaieri in dezvolatare.

Psihiatrul – este un doctor care poate pune un diagnostic initial si poate prescrie medicamente care ajuta in imbunatatirea comportamentului, emotiilor si relatiilor sociale.

Psihologul – este specializat in intelegerea naturii si impactului dezabilitatilor in dezvoltare (incluzand autismul). Poate realiza teste si poate ajuta la modificarea relatiilor sociale.

Terapeutul – se concentreaza pe partea practica: abilitati care vor ajuta copilul in viata zilnica (de exemplu: sa se imbrace, sa manance, sa isi coordoneze miscarile).

Terapeutul fizic – ajuta copilul sa isi imbunatateasca folosirea oaselor, muschilor, articulatiilor si muschilor pentru a dezvolta masa musculara si pentru a coordona miscarile.

Logopedul – contribuie la imbunatatirea abilitatilor de comunicare: vorbire si limba.

Asistentul social – poate oferi servicii de consiliere sau te poate ajuta sa iei legatura cu persoane specializate.

Este important ca parintii si specialistii sa formeze o echipa pentru binele copilului. In vreme ce specialistii isi folosesc experienta si incearca sa iti recomande un tratament optim, familia este cea care isi cunoaste copilul si stie cum sa se poarte cu el.